Sunt copii care se maturizează devreme, de cele mai multe ori din cauza nevoilor, a problemelor cu care se confruntă de mici. Dar sunt şi copii care  trebuie să dea cu capul de pragul de sus, pentru a-l vedea pe cel de jos, pentru a învăţa ceva. Din a doua categorie am făcut şi eu parte.

Nu am ştiut niciodată ce înseamnă să nu ai bani, să nu ai ce mânca, să nu ai ce îmbrăca, până când a murit tatăl meu. Aveam prieteni care o duceau mai greu, uneori îi ajutam, dar nu cred că înţelegeam exact prin ce trec. După ce a murit tatăl meu, lucrurile au luat o întorsătură urâtă pentru noi. Mama, cu salariul ei, nu reuşea să se descurce, nu ştia să facă economii, trebuia plătită şi rata(destul de mare) la apartament, aşa că pentru îmbrăcămintea noastră rămâneau prea puţini bani.

Nici eu, nici sora mea nu ne dădeam seama încă de problemă. Eram la vârsta la care ne doream să fim bine îmbrăcate, să atragem atenţia.

Vecinii care abia se mutaseră pe palier cu noi nu erau acasă în acea după-amiază de iarnă şi prietenii lor au ciocănit la uşa noastră. Ne-au rugat să ţinem cei 1500 lei pe care îi datorau, pentru că nu puteau aştepta întoarcerea de la servici a celor care locuiau alături de noi. Aşadar, două fete singure acasă, una de aproape 17 ani, cealaltă de 15 ani. Cu 1500 lei, care trebuiau daţi în acea seară vecinilor. Ce credeţi că am făcut?

Ne-am îmbrăcat în grabă, am plecat în oraş, ne-am cumpărat cizmuliţe de piele(şin minte că ale mele erau scurte şi roz), pantaloni, deodorante, clămuţe de păr şi dulciuri. De toţi banii.

Nu am avut curaj să îi spunem mamei până când nu a bătut vecina la uşă, cerând banii. Ceartă, ruşine, reproşuri… şi o foame incredibilă până când a reuşit mama să le dea banii înapoi şi să redreseze situaţia.

Acesta a fost primul pas adevărat spre maturizarea mea.