După câteva ore, când femeia a ieşit pe balcon să întindă rufele abia spălate, l-a văzut întorcându-se de la universitate, la braţ cu mama lui. Le-a făcut semn să urce până la ea, curioasă să afle ce au rezolvat.
Mama băiatului nu părea într-o stare prea bună. Căutarea prin arhive şi găsirea informaţiilor despre iubitul din tinereţe îi treziseră amintiri pe care le credea îngropate, doruri neostoite, amestecate cu dorinţe de răzbunare pentru toţi aceşti ani în care suferise tăcută, rănită de dispariţia lui.
Dar băiatul, pentru prima dată de când îl cunoştea, părea liniştit şi purta o urmă de zâmbet şi de speranţă pe obrazul întunecat. Hotărârea lui era luată.
” Această scrisoare vorbeşte despre vieţi ce păreau distruse şi despre speranţe înviate. Vorbeşte despre iubirea dintre doi oameni tineri şi despre rodul dragostei lor.
El, venit dintr-o ţară africană la studii în România, ea, elevă de liceu, îndrăgostită lulea de băiatul brunet şi mereu voios, care a făcut-o să trăiască în rai o perioadă. De ce oare acel băiat, când a terminat facultatea şi i-a expirat permisul de şedere în scop de studii, a plecat fără să îi spună un cuvânt, fără să îşi ia adio de la fata pe care spunea că o iubeşte?
Ştie oare băiatul de atunci că fata căreia i-a jurat iubire a făcut un copil? Că acel copil a crescut dorindu-şi un tată? Că mamă şi fiu au suferit în tăcere, marginalizaţi de societate? Că acel copil, care acum e mare, ar vrea să îl cunoască pe băiatul de atunci, să îl îmbrăţişeze, să poată rosti o dată cuvântul TATĂ? ”
Deşi gândise şi regândise această scrisoare vreme de peste 20 de ani, deşi scrisese sute de ciorne în copilărie pentru tatăl necunoscut, când a sosit momentul, băiatul, cu mâinile tremurând, nu a putut scrie mai mult.
După câteva luni, a primit răspunsul mult aşteptat.
” Dragul meu FIU,
Am ezitat mult înainte de a răspunde scrisorii tale, care m-a bulversat. Tânărul de atunci, despre care vorbeşti în scrisoare, nu mai există. Era un om laş, care s-a speriat auzind că va deveni tată, că va avea o responsabilitate uriaşă, că i se va pune o povară pe umeri. Era un ticălos care a preferat să fugă, decât să privească plin de curaj viaţa.
A crezut că fugind scapă de griji, dar s-a trezit împovărat mai rău. Mustrările de conştiinţă nu l-au lăsat să doarmă, coşmarurile din care se trezea lac de sudoare îi aduceau noapte de noapte un plâns sfâşietor de copil. Dorul nemărginit de femeia iubită l-a împiedicat să îşi facă o altă relaţie stabilă, deşi a încercat de multe ori. Nu şi-a dat seama cât o iubeşte pe tânara româncă decât după ce a părăsit-o.
Umbra acelui tânăr trăieşte astăzi în Franţa şi îşi vrea familia înapoi. Ştie că este doar un vis, că nu poate fi iertat pentru imensa suferinţă pe care a provocat-o singurelor fiinţe pe care le-a iubit.
Umbra acelui tânăr cade copleşită de ruşine şi remuşcări în genunchi, cerându-şi iertare pentru tot.
TATA.”
Vecina plânge încetişor alături de prietena ei, o îmbrăţişează încercând să îi potolească tremurul corpului şi îi spune că a venit clipa la care a visat mereu. Iubirea dintre ei nu a murit, ci doar a stat ascunsă, aşteptând.
Speologul stă pe un scaun, complet nemişcat, dar cu faţa luminată de o bucurie intensă, cum nu a mai simţit vreodată.
de unde scoti atatea povesti? … atatea experiente triste…
Ma uitam candva la Surprize, surprize. :))
Nu stiu, imi vin in cap si incerc sa le gasesc un final placut, mai bun decat se intampla in realitate.
Auzi? Eu, deşi nu am talentul tau am inceput sa scriu o carte. Tu ce mai astepti? :)
Dorin, eu nu sunt la fel de indrazneata si nici nu mi-as permite sa o public cu banii mei. :))
Multumesc pentru aprecieri.
La ce frumos scrii, sigur ai reusi sa gasesti un sponsor care sa vrea sa se asocieze cu scriitura ta…
Ma faci sa rosesc, Dorin.
Cand voi gasi sponsorul, ma apuc de scris o carte. Pana atunci, ma relaxez scriind pe blog.
In toata lumea se procedeaza invers… Dupa ce ai cartea, cu ceva la mana deci, incepi sa cauti sponsorul/editura. Asa, inainte, nu faci decat sa incerci sa vinzi blana ursului din padure, deci va fi insutit mai greu. Parerea mea! Oricum, pe blog scrii frumos si placut, iar faptul ca povestile tale misca atata lume e o dovada…
Mi-au mai spus si altii ca as putea scrie o carte. Dar stii cum este… Unii vor sa fie doar draguti, altii cred ca un articol de 400 de cuvinte este acelasi lucru cu o carte… As putea incerca, dar nu cred ca sunt destul de talentata.
Iar o dezamagire venita dupa ce depui un volum de munca imens nu te mai vindeca la cap. :))
Bine faci ca scrii astfel de povesti. E o atit de acuta nevoie de povesti cu final fericit ca nu ne dam seama. Griul vietii din jur ajunge sa ne macine transformindu-ne in niste roboti fara sentimente.
Cam acolo fug gandurile mele. Finalul fericit ii poate influenta si pe altii sa fie mai buni, mai ingaduitori, mai toleranti sau macar sa le aduca putina bucurie dupa grijile de zi cu zi.
Publica-ti povestile!
Vrei sa fii tu sponsorul meu? :))
Desi in realitate nu cred in happy- end-uri, imi place cum le gasesti tu pe ale tale. Sunt atat de frumoase, incat uit ca nu le-am avut pe ale mele, cand aveam nevoie de ele.
Mai sunt si cazuri in care finalul este frumos, dar sunt rare. Toti am avut de-a lungul vietii parte de cate un final mai traumatizant. Important este sa iesim cu fruntea sus, Ioana.
Ca sa vezi ce lucru fain poate iesi dintr-o imagine fugara.
Felicitari! :)
Tu ai fost tartorul care m-a indemnat. :))
Multumesc!
Cred ca povestile cu final fericit sunt cele mai frumoase, mai ales ca suntem înainte de weekend! :))
Sa ai o viata frumoasa si fericita!
Era pacat sa incepem weekend-ul plangand. :))
O viata buna si tie, Minnie draga!
Dupa un zbucium de juma’ de viata…merge si-un final fericit :)
Mai ales dupa atata zbucium omul are nevoie si de bucurii in viata, ;)
foarte frumos scri
bv :)
Multumesc mult, Tavy!
Care final fericit ? Pot sa imi si inchipui ce povesti horror ii va fi dat sa traiasca acelei mame cu fiul ei speolog cu tot de gat cand se va muta din targusorul ei linistit romanesc in acel cartier din Paris, sau mai rau, din Marsilia, unde exista sanse destul de mari de a locui acel tata biologic pe care nu l-au vrut atatia ani nici macar vecinele lui de cartier pariziene sau marsilieze de si-a gasit el ultima speranta acum tocmai din Romania sa se duca acolo sa ii faca lui de mancare pe resou si sa ii spele hainele cu mana, ca precis nu are nici masina de spalat, nici aragaz pt ca i-au fost intrerupte atat curentul electric cat si gazele de cand a iesit ultima ora de la inchisoare. Si zau, nu sunt rasist cand scriu asta, insa ma bazez pe niste probabilitati destul de realiste cand am citit subtextul disperat care razbate din acea scrisoare.
Eu sper ca macar speologul sa reuseasca sa gaseasca o frantuzoiaca mai potrivita pt el pe vreun chei al Senei sau al Marii Mediterane, in timp ce rataceste buimac pe acolo cautand vreo grota ca sa se ascunda cat mai departe de “camera” lui din Franta, care consta dintr-o saltea pusa pe jos dupa o perdea care o desparte de restul garsonierei cu baie pe hol unde va locui cuplul de indragostiti eterni format din mama lui si tatal lui biologic.
Zau, sa vina Vladen, care chiar cred ca are experienta franceza mult mai mare decat mine, si sa zica daca nu am dreptate !
Speologul probabil ramane in tara, cu iubita lui, cu cea cu care urma sa se casatoreasca.
Eu vreau sa cred ca se duceau la mai bine si ca aveau capul pe umeri, ca nu se aruncau orbeste, cu capul inainte.
Ar fi mers sa fac un asemenea final, dar era prea trist. Lasa-ne sa visam ca se termina cu bine. ;)
Offf, Rudolph, de ce trebuie sa fii atat de pesimist? Poate omul se imbogatise, poate ca o astepta sa ii ofere o viata mai buna si in primul rand sa isi continue iubirea neimplinita.
De ce trebuie sa te gandesti la resouri si la rufe spalate de mana? :((
Sa vina Vladen!!! Unde este Vladen? Ma duc sa il fluier… :))
Prezent!!!
Pai Vienela, cu regret, dar zic ca Rudolph are dreptate! :D Omul intra (in cel mai bun caz si doar daca vine din Africa de Nord) in categoria de “magrebin” in ochii unui francez pur (caucazian adicatelea) :D. Magrebin cu studii in Romania, nici macar in Franta (cum au aia veniti de mai mult timp, sau cei din a doua generatie, nascuti pe teritoriul Francez). Deci va fi discriminati nu numai de francezi, dar si de magrebinii adusi de francezi (adica primele valuri, cei vechi) si de cei emigrati mai de curand, dar cu studii in hexagon. E acceptat ca cei mai intoleranti cu emigrantii sunt chiar… fostii emigranti si copiii lor.
Cu siguranta cineva ca el va avea probleme sa obtina o slujba pe motiv de nume African/Nord African. In Franta se discuta o lege (nu stiu daca a trecut sau nu, ca nu votez niciodata la ei, cu ei, etc.. exceptand prezidentialele, deci nu urmaresc scena politica) in care sa poti submite CV-ul fara nume. Cu un cod. Ca sa mai scada discriminarile bazate pe asta si care-s incredibil de multe in Franta.
Cu siguranta sta in vreun “Cité” fiindca extrem de putini magrebini au bani de stat in oras sau in suburbii frumoase. Astea-s un fel de mahalale cu blocuri stil sovietic. Niste orori.
Faptul ca-si va aduce sotie romanca o sa starneasca valuri. Nu fiindca e romanca, ci fiindca e de alta etnie. Intr-un Cité ar putea fi problematic. Mie mi-a fost dat o data sa trec prin unul. Zau ca mi-a fost frica si am mers cu capul intre urechi urmarit fiind de sute de prechi de ochi. Sper, cat traiesc, sa nu mai repet experienta.
La final, eu in locul doamnei nu m-as fi dus acolo nici mort. Mai bine la mahala in Romania pentru ea decat la mahala in Franta. In tara ei cu etnia ei care o accepta, zau asa! N-am comentat pana acum ca n-am vrut sa te supar :).
Vinela, daca gasesti la biblioteca, neaparat sa citesti O femeie singura de Regine Andry, a fost tradusa in romana cam prin 1990-91. Dupa ce o citesti sa-mi spui ce parere ai despre francezi.