Am pornit la drum intr-un septembrie vesel. Din instinct am incaltat bocanci cu talpa groasa, caci se anunta o calatorie lunga, primejdioasa pe alocuri. In rucsac aveam o pereche de aripi albe, indispensabile in perioadele grele, cand urcusul devenea anevoios. Inca le mai am…
Soseaua calatoriei mele are sapte benzi. Privind in zare, imi par egale intre ele, si la fel de frumoase, de pufoase, de netede. Cand le strabat la pas, pe unele am senzatia ca plutesc, pe altele ca ma afund ca intr-o mlastina urat mirositoare. Oare nu asa se intampla cu multe dintre viziunile noastre?
Banda rosie ma incinge. Pasiuni de tot felul ies la iveala, solicitandu-mi inima. Pulsul imi creste, respiratia se precipita, carnea imi arde. Nu pot circula prea mult timp pe aceasta banda, fara pauze, pentru ca riscul dezintegrarii e mare.
Fac un salt si ma trezesc pe banda oranj, preferata mea. Aici, toate visurile devin realitate, totul este cald si bun. Un soi de paradis cu miros de portocala, de blandete, de iubire, de intelegere, de rotund. Pacat ca viteza pe aceasta banda este prea mare si portiunile de drum se termina prea repede.
Uneori, forta Coriolis face glume pe seama mea si ma arunca pe banda galbena. Iluzie sau nu, intotdeauna tronsoanele de drum strabatute pe galben imi aduc in inima ghimpele numit invidie. Am impresia ca toti ceilalti drumeti ma depasesc, ca au bocanci mai zdraveni decat ai mei, ca aripile lor sunt mai albe.
Ma agat disperata de banda verde. Ea este mereu blanda, molcoma. Ma poarta leganat spre zari mai pufoase, acolo unde nu-i nici intristare, nici suspin, ci doar turism printre cinci stele luminoase. De aici imi extrag seva ce imi da liniste si pace interioara.
Cand simt ca m-am plictisit de atata acalmie, pasesc pe banda albastra, cea care ma poarta aproape de prieteni, de familie, de carti, de flori si de animalute. Pe aceasta banda mi-am gasit “pisoaica” ce imi aduce clipa de clipa cate un nou zambet. Inca nu are nume, nici poze, dar se va lauda curand cu silueta ei de animal flamand, trait pe strazile parca pustii, fara ochi, fara urechi, fara mila.
Din timp in timp, bocancii umblatori ma conduc pe banda indigo. Aici, mi-s toate cele de mai sus adunate buchet, intr-un amestec fara forma, dar plin de continut. E locul unde cred ca mi-ar fi cel mai bine, de as putea ramane, caci asa trebuie sa fie viata, plina de pasiune, de intelegere, de liniste, de prieteni si de-un strop de invidie mobilizatoare.
Cu toate astea, nu am putut cunoaste drumul adevarat prin viata pana cand nu am pasit pe banda violet, cea care dintotdeauna imi trezeste furia oarba, cea care face din mine un om impulsiv. Ma calmez doar dupa ce respir adanc, si-atunci stiu ca acesta este ROGVAIV-ul meu, curcubeul despre care ma intreba candva un prieten pasionat de ciuperci.
Imi adun benzile manunchi, le fac umbrela curcubeu, ma adapostesc sub ea si pasesc in continuare, hotarata sa parcurg intregul drum. Curcubeul vostru cum arata, dragi prieteni?
Frumos curcubeul tau.
Iti (si imi, si va, si ne …) doresc ca drumul fiecaruia sa se termine exact asa cum n-il visam, cu toate implinirile bucuriile… visate.
Curcubeul meu este astăzi lumină albă, rezultată din amestecul celor șapte culori. N-a fost ușor, crede-mă ! :)
Zi frumoasă, Vienela !
Ma uimesti de fiecare data cu imaginatia ta. Nu comentez prea des, dar de fiecare data te citesc cu placere. Drumul meu a facut un popas pe la spital, doar cateva zile si nimic grav. Sper. In rest e la fel de colorat ca al tau si curand o sa se faca luminos spre o lumina alba cand nazdravanul care ma cuprinde pe interior o sa vina sa ne cunoastem.
Numai bine Vienela si stai cat mai mult pe banda pe care te simti cel mai confortabil fizic si spiritual. Imbratisari.
Pana sa ajung cu derulatul la poze, deja imi imaginam curcubeul tau.
Pozele sunt reuşite şi bine alese pentru a ilustra eseul.