Mi-a lăsat senzaţia că a fost scrisă într-un mod extrem de rapid, din inimă, fără artificii literare care să îngreuneze lectura. Aşa am şi citit-o, dintr-o suflare. Alina Nedelea şi-a pus viaţa pe tapet cu sinceritate, a scos la lumină chestii pe care marea majoritate a femeilor care au greşit în viaţă încearcă să le ascundă. Nu i-a păsat că unii o vor condamna, că va fi controversată. A vrut să îşi elibereze sufletul de toţi demonii care o bântuiau şi vreau să cred că a reuşit.

Nicicând nu am citit atât de repede o autobiografie. Este scrisă într-un ritm alert şi amuzant, care nu mi-a permis să filozofez. Abia după ce am citit ultima pagină şi am închis cartea, întrebările au dat năvală. Pas cu pas, m-am întors cu gândul la copilul Alina, cel care tânjea atât de mult după o mamă frumoasă şi iubitoare, încât a ajuns să o inventeze. Avea o imaginaţie bogată şi reuşea să îşi suplinească lipsurile aruncând în lume minciuni nevinovate, care o făceau să crească în proprii ochi. Credea în vrăji şi încerca să descifreze visele prevestitoare.

elefant.ro

Şi-a trăit adolescenţa într-o sărăcie lucie, aruncată dintr-o casă în alta, de la mama naturală la bunicii pe care îi credea părinţi şi înapoi. Tălpile pantofilor aveau mereu găuri, iar stomacul cânta o permanentă melodie ascuţită, de foame. Impresionant, dureros, trist a fost momentul în care am aflat că Alina îşi minţea iubitul că este anorexică, pentru a justifica faptul că era scheletică, moartă de foame. El îi cumpăra pateuri şi o urmărea cu drag cum mânca, fiind convins că datorită lui, fata a scăpat de anorexie.

La 17 ani, tot cu ajutorul unei afirmaţii care a denaturat adevărul (nu şi-a spus vârsta reală), reuşeşte să dea proba şi, surprinzător, în loc să participe ca figurantă, este aleasă să o joace pe Chira Chiralina, în regia unui ungur. Dar chinul ei nu s-a încheiat. Avorturi, prietene la fel de nevoiaşe, cazinouri, cămătari, prostituţie, renunţarea la facultate cu doar şase luni înainte de final, un soţ tot mai nepăsător, muncă într-un local din Italia… pe toate le-a cunoscut până în cele mai mici detalii. Dar a ieşit cu capul sus din încercările la care a supus-o viaţa. A rămas acelaşi copil inocent, cu dragoste de viaţă şi de oameni.

Discuţia imaginară cu mama ei naturală, din finalul cărţii, m-a întristat şi m-a făcut să îi înţeleg pe deplin frământările intime din copilărie şi adolescenţă, m-a făcut să o îndrăgesc şi să o apreciez mai mult decât o făcusem deja citind întreaga carte şi recenziile de pe bloguri. Clipa în care se opreşte în faţa blocului lung şi urât din strada Şoseaua Căţelu 42, ca pentru a-şi lua rămas bun de la trecut, vesteşte un nou început, o nouă viaţă, departe de greutăţi şi zbucium.

Mi-am dorit în mod expres să îi citesc autobiografia şi sunt mai mult decât mulţumită că mi s-a oferit această posibilitate. Aproape că aş putea scrie o carte despre Alina Nedelea, cea care acum trăieşte în Italia alături de un soţ bun şi un copil minunat, împlinită şi fericită, lucrând ca actriţă. Sunt anumite pasaje în carte care nu ştiu cât de mult vor plăcea bărbaţilor ce îşi uită soţiile în casă, dar tot recomand cartea cu cea mai mare căldură.

Recenzia cărţii Soseaua Căţelu 42, de Alina Nedelea, este al doilea articol cu care particip la campania vALLuntar 2, iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. Nu uitaţi că la fiecare 15 comentarii pe care un articol le va primi, vom avea un copăcel în plus în păduricea bloggerilor. Vă las şi linkul spre prima recenzie, făcută cărţii Trădarea, de Helen Dunmore, în caz că vreţi să postaţi un comentariu (dacă nu aţi făcut-o deja).