Mire jucăuș, cu ochi de pândar, la ceas de noapte bătând cu piciorul pe sol înghețat, mi s-a pus în cale și la dans m-a chemat. Si, i-am răspuns emoționată, do-rința ta e lege pentru mi-ne. Mi-a prins mijlocul într-o menghină caldă, mi-a solfegiat la u-re-che un fel de do-ină remi-xată, fără cuvinte, iar eu mi-am gă-si-t culcuș în scobitura dintre gât și umăr, fa-lsând alături de el, așa cum fa-lsam pe când era iubitul meu, nu mi-re-le unei femei fa-tale. La final m-aș fi trântit pe sol, plângând do-rințe deșarte și si-guranța destrămată de la-crima ce a șters fa-lsul.

Repet mereu același solfegiu, schimbând uneori o notă sau o bătaie. Sper să pricep unde greșesc, să nu mai repet nota care strică întregul și care nu îmi dă voie să îmi dirijez propria viață. De ce stau uneori pitită în spatele cortinei ce cade peste scenele pe care le-am trăit? Unde îmi sunt cuvintele, când am nevoie de ele?

Irealia ne invită la un joc simpatic, cu reguli ce încă nu au fost definitivate, dar care promit să atragă. Ideea este să scriem sau să încercăm scrierea de texte aforistice pornind de la un cuvânt ales săptămânal (începutul a fost făcut:  a solfegia). Pot participa atât oameni cu blog, cât și cei care se simt atrași de joc, dar nu au blog. Eu m-am străduit să scriu două mici texte, pentru că altfel ar fi rămas prea scurt articolul.

Mai multe detalii despre joc găsiți la Irealia, căreia îi puteți propune și un titlu sugestiv. Ce spuneți, vă tentează?