La sfârşitul anului trecut am început să mă documentez despre ikebana, hotărâtă să îmi aranjez şi eu câteva văzuţe. Aceste aranjamente, de o gingăşie incredibilă, atât de simple la prima vedere şi totuşi năucitor de complicate, au fost ridicate la rang de artă întâi în Japonia, apoi în multe alte ţări unde au fost deschise şcoli în care se poate învăţa totul despre ikebana.

Fiind iarnă, mi-a fost destul de greu să găsesc în natură materiale pentru viitoarele mele aranjamente, dar profitam de fiecare ocazie ivită. Eram atât de entuziasmată încât îmi năucisem colegele cu explicaţii.

Ieşind de la servici împreună cu câteva dintre ele, atenţia mi-a fost atrasă de nişte frunze roşii de iederă, care mi s-au părut foarte potrivite pentru ceea ce aveam de gând să fac. În timp ce adunam frunzuliţe, le explicam serioasă colegelor despre această artă japoneză, fără să mă intereseze că fetele erau pe jos de râs.

Atât de tare le-a distrat nebunia mea, încât s-au apucat să jumulească ciulini, iarbă uscată şi să rupă diverse crengi strâmbe, pe care mi le ofereau cu cea mai mare solemnitate, între două hohote de râs.

Cu toate că râsul meu se auzea mai tare decât al lor, am oprit câteva crenguţe, pe care le-am adus acasă, le-am aranjat într-o varză vază şi le-am oferit un loc pe holul de la intrare. Nu este un buchet de ikebana, dar asta nu îi ştirbeşte nimic din farmec. Continuă să troneze pe hol.

Pentru că sunt singura amatoare de salate din tot felul de verdeţuri, Mihai profită şi mă întreabă de fiecare dată când aduc bălării în casă:

-Pe astea le mănânci sau le pui în vază?