Știu că nu sunt perfectă, însă îmi asum riscul de a mă dezgoli așa cum rareori am făcut-o. Știi de ce? Pentru că ceea ce vei citi, deși pare a fi despre mine, este de fapt despre tine, despre noi toți. Goală în fața ta, mă voi lăsa pipăită, învârtită pe toate părțile, studiată prin microscopul pe care l-ai construit de-a lungul vieții.

Nu-mi pasă dacă îți va plăcea sau nu ceea ce vei descoperi. Dă-mi voie să îți explic, în câteva cuvinte. Voi fi oglinda în care te vei privi. Citind despre mine, vei afla despre tine. Vei face comparații. Uneori te vei regăsi. Alteori nu. Dar fiecare cuvânt va fi o lecție pe care o poți ignora sau învăța. Alegerea îți aparține.

Aveam vreo 16 ani când m-am decis, influențată de romanele citite, să fiu întotdeauna de o sinceritate brutală. Uram micile neadevăruri cu care crescusem. Îmi repugnau minciunile pe care societatea mă silea să le prezint, zâmbind, pe post de bunăcuviință. Vai, cât disprețuiam oamenii care mințeau cu nerușinare chiar știind că nimeni nu le înghițea gogoșile.

Așa e viața civilizată. Împachetate în poleiala strălucitoare a politeții, trebuie să le oferim celorlalți minciuni mai mici sau mai mari. Să purtăm măști. Nu e amuzant că oamenii sunt revoltați când trebuie să poarte cârpe care le ascund parțial fața, dar nu se simt niciodată deranjați de faptul că schimbă zilnic câteva măști, în funcție de împrejurări?




Îmi compun una dimineața, chiar înainte de a deschide ochii. E o mască roz, zâmbitoare, special pregătită pentru soțul meu. Nu vreau să vadă de la prima oră că sunt îngrijorată. Îi voi spune mai târziu. Trebuie să îi dau putere să lupte pentru noi. Vreau să creadă că am curaj să iau viața în piept, să dau cu ea de pământ, să o ridic, să o scutur ca pe o zdreanță ușor prăfuită, apoi să mă înfășor în ea ca într-o pelerină de vreme rea.

În drumul meu spre bucătărie o văd pe sor-mea. E deja trează, cu cafeaua băută. Șterg zâmbetul și îmi pun masca de femeie încruntată. Sper ca într-o zi să poată înțelege cât de tare m-a rănit și cât de supărată sunt pe ea. (Textul a fost scris cu vreo două săptămâni în urmă. Acum am renunțat la această mască, pentru că sor-mea nu mai locuiește cu noi.)

Câinii mi se împleticesc printre picioare, fiecare dintre ei încercând să ajungă primul la mângâiat. Până și pe ei îi mint câteodată. Sau măcar încerc. Dar ei nu sunt oameni. Câinii pot simți când ți se schimbă respirația, semn că te-ai trezit sau că ai altă stare de spirit. Ei îți pot simți mirosul, ignorând parfumul cu care te dai, indiferent câți bani ar fi costat. Sunt singurele ființe care te iubesc necondiționat. Nu uita asta, omule!

Beau cafea dulce-amăruie. Fumez. Scot câinii în curte. La ușă mă întâlnesc cu vecina. E o scoțiană tânără. Strigă de parcă suntem prietene de o viață: Hiya! Îmi pun pe mutră zâmbetul vesel al regăsirii și răspund pițigăiat: Hiya! Sunt singurele cuvinte pe care le schimbăm între noi de peste doi ani, dar cei care ne văd și aud își pot imagina că bucuria de a ne revedea este reală.

La magazin, casierul mă privește în ochi și mă întreabă dacă sunt bine. Îmi mulțumește aparent din suflet că am făcut cumpărături la ei, de parcă ar fi supermarketul mă-sii și tocmai am îmbogățit-o. Așa a fost dresat. Așa i se cere. Amândoi știm asta. Ne prefacem că nu știm.

Pe el îl zăresc de departe. E un bărbat înalt, frumos, bine îmbrăcat. Tocmai a coborât din mașină. Se îndreaptă spre magazin. Deși parcarea e atât de mare și de goală, el alege să treacă pe lângă mine. Sunt flatată, dar îmi pun rapid masca rece a indiferenței. Mă prefac că nu îl văd. Ridic bărbia, măresc pasul și privesc în gol, spre zare. Nu vreau să creadă că aș fi măgulită de interesul lui.

Mai încolo puțin întâlnesc o mămică. Își ține fetița de mână. Îi strălucesc ochii de mândrie. Privesc spre copilul care țopăie ca o coțofană obraznică. Îmi pun repede masca special creată pentru mămici. E masca aia cu ochi calzi și zâmbet larg, laudativ. Mai contează că femeia are un copil urât cu spume?

La întoarcere, clientul venit să cumpere bicicleta mă așteaptă la poartă. Îmi trag peste ochi o altă mască. Este cea care vrea să spună că și aș vinde obiectul, și l-aș păstra. Omul nu trebuie să observe cât sunt de dornică să îi iau banii fără să mai negociez, căci fiecare liră este importantă.

Seara ajung la spital. După ore întregi de analize și consultații, tânărul doctor vine lângă mine și îmi spune, cu un glas politicos și excesiv de atent față de sentimentele mele, că nu a găsit nimic în neregulă, dar ar putea fi o piatră la bilă. În ochii lui citesc celelalte cuvinte: Du-te acasă, cucoană, că nu ai nici pe dracu! Ești doar ipohondră.

Port aceste măști, și multe altele, parcă de o viață. Perioada în care am fost de o sinceritate crudă s-a încheiat brusc când am descoperit că oamenii se foloseau de goliciunea mea pentru a mă înjunghia mai adânc. Îmi cunoșteau slăbiciunile și îmi presărau sare pe fiecare punct sensibil.

Tot așa am pierdut o mulțime de prieteni. Sunt o fire veselă, dornică să cunoască alte persoane și să se bucure de compania lor. Dar obiceiul meu de a spune verde în față ce gândesc nu le-a plăcut. Cine a mai pomenit, în societatea modernă, să îi spui grasului că e gras, prostului că a luat decizii greșite, săracului că nu luptă destul pentru a avea?

Mama îmi spunea că asta ține de diplomație. Dar eu nu voiam să fiu diplomat. Eu voiam să fiu profesoară. Să lucrez alături de copii. Să îi învăț ceea ce știu și să învăț alături de ei ceea ce încă nu știu. Căci am fost mereu suficient de sinceră cu mine încât să recunosc că nu știu nimic și că fiecare nouă zi este o oportunitate de a dobândi alte cunoștințe.

Din clipa în care am renunțat la sinceritate, m-am îndepărtat de oameni. S-a întâmplat pe nesimțite, an după an câte puțin. Nu vreau să mint. Prefer să ascund adevăruri când nu pot fi sinceră. Prefer să tac decât să scornesc minciuni. Când taci prea mult lângă un om sau când vorbești numai banalități care să umple golul, mori puțin câte puțin. Mori în sufletul tău, mori și pentru respectivul om.

Unul câte unul s-au dus. Nici nu contează unde. Probabil spre povești frumos împachetate în pelerina bunelor maniere, a minciunilor convenționale, a zâmbetelor și laudelor false. Toți avem nevoie de așa ceva pentru a ne păstra încrederea în noi. Când nu ești dispus să dai, nici nu primești. Cam cum e cu like-urile pe facebook, ca să fiu pe înțelesul tuturor.

Sinceritatea, deși cerută prin citate motivaționale, e dureroasă. Ustură al naibii de tare când aștepți elogii și primești șuturi în dos sau muci în fasole. Îmi ard uneori obrajii când îmi amintesc de critici sincere și dure primite de-a lungul timpului. Totuși, cu greu îmi pot aminti de cei care m-au lăudat excesiv, mai ales când știam că nu merit acele cuvinte elogioase.

Mă uit în jur și mă mir. Atât de puțini au rămas cei în care am încredere deplină? Cei cărora am curaj să le spun adevăruri dureroase în față fără teamă că vor fugi mâncând nori? Cei care au, la rândul lor, curajul de a-mi atrage atenția când greșesc? Îi pot număra pe degetele unei mâini. Unul dintre ei este fiul meu. Celălalt e soțul. Al treilea este Adi. Mai este și Cristina. Ana, parcă te-aș include și pe tine aici…

Nu putem educa întreaga planetă. Nici nu putem fi toți pe deplin sinceri. Am ajunge să ne omorâm între noi mai rău ca animalele. Ce rămâne de făcut?

Celor ajunși la vârsta mea nu le pot spune decât: Continuați să faceți slalom printre adevăruri dureroase, minciuni convenționale și tăceri încăpățânate.

Celor care au/vor avea copii, nu le pot face decât o recomandare: Nu le dați celor mici să citească povești în care binele învinge mereu. Nici romane de capă și spadă, unde eroii sunt întotdeauna atât de loiali, de sinceri, de încrezători. Vor ajunge să își imagineze că și în viața reală se întâmplă la fel. Nu vreți să îi trimiteți la drum cu acest handicap, nu-i așa?

În ciuda celor spuse mai sus și exceptând durerea dată de faptul că prea puțini oameni mi-au rămas, apreciez minciunile politicoase schimbate cu străinii, căci ele mă ajută să evit nervi și certuri. Învăț să accept zâmbetele false ale vecinilor, întrebările de complezență ale vânzătorilor și like-urile date la schimb pe facebook. Întorc cu generozitate orice serviciu de acest fel. Sinceritate?

Poză frumoasă, fără legătură cu textul – Oxford 2020.

Te invit să citești și alte articole. Am pus suflet în ele, așa că sper să îți placă.

  1. Un pas înainte și unul înapoi înseamnă, de fapt, că rămân pe loc
  2. Te crezi liber?
  3. Glasul nopţii
  4. Sunt o fire sensibilă