Uneori mă bufnește și râsul în timp ce mă vait că nu îmi mai ajunge timpul, că ziua se termină cu mult înainte ca eu să fi terminat tot ceea ce mi-am propus. În astfel de clipe mă întreb în sinea mea cum de mă descurcam să fac atâtea treburi acum 20 de ani, cand aveam  și serviciu, și copil mic… Sigur nu era ziua mai lungă… Poate faptul că eram mai tânără și mă mișcam mai repede? Poate, dar această explicație nu este suficientă. Nici acum nu sunt genul de mototoală care să doarmă pe ea…

Nu cumva ceea ce ar trebui să îmi ușureze viața, de fapt mi-o complică? Nu cumva singurul vinovat este internetul, care mă ține legată de o viață ireală și mă face să pierd mult din ceea ce poate este important? Important este să facem ceea ne place sau să trăim așa cum ne spun alții că este sănătos? Mie îmi place mult in online. Știți deja, nu? Știu că este nesănătos să petrec atât de multe ore pe internet, dar nu vreau să îmi schimb obiceiul. De ce mă mai mir că nu îmi ajunge timpul?

Când era Ionuț mic, stăteam zece ore la serviciu, îmi făceam treburile prin casă, ieșeam zilnic la plimbare și petream foarte mult timp cu copilul meu. Pe măsură ce creștea, avea tot mai puțină nevoie de mine, dar asta nu mă împiedica sa îl urmăresc cum se joacă, să îi fiu alături cât mai mult și să îmi rezolv și treburile. Acum abia reușesc să mănânc odata cu el… Este adevarat că nici el nu are mai mult timp decât mine, dar tot plâng după zilele in care puteam face atât de multe lucruri.

Erau zile senine, zile pe care le aglomeram jucându-ne împreună, construind diverse castele din piese de lego, jucându-ne cu mașinuțe și roboței, rezolvând probleme din revistele pentru copii. Erau zile în care se oferea să mă ajute la treabă, pentru a fi sigur că termin repede și am timp pentru el. Erau zile in care cea mai mare recompensă pe care o putea primi era să mergem împreună într-un anumit loc, unde putea mânca un nimic oarecare, primea o jucărie și se putea da până se plictisea pe un tobogan. Adora mingiuțele pe care cădea!

Din păcate, pe atunci nu auzisem de petreceri pentru copii organizate de firme specializate, cu personal instruit special pentru așa ceva. Nu sunt sigură dacă existau sau au apărut când băiatul meu era deja mare, însă cu siguranță voi regreta mereu că nu i-am putut organiza o petrecere cu animatori profesioniști, cu un decor de basm, cu confetti și pirați, cu pictură pe față, cu zâne și multe alte personaje din povești. Îl duceam la teatru, îi serbam ziua de naștere, dar parcă nu este același lucru, mai ales că eu nu aveam destulă putere pentru a mă ocupa de toți copiii în același timp, iar în urma petrecerilor casa îmi rămânea ca după bombardament și jucăriile ajungeau la coșul de gunoi, distruse. Măcar știu ce voi avea de făcut cu nepoții, când vor veni… :)))