Am știut dintotdeauna ce este un blog, însă nu m-am priceput niciodată la partea sa tehnică. Uneori am apelat la prieteni sau cunoștințe, alteori la fiul meu sau la nepot. Când am crezut că mă descurc singură, mi-am băgat nasul și am încercat să nu deranjez prea multă lume cu problemele mele, imaginare sau reale. Totuși, ani de zile am tânjit după niște butoane pe care să le pun în partea de sus a paginii, astfel încât să poată vedea orice vizitator despre ce este vorba în poveste fără să caute prin multele categorii adunate în timp. Și tot ani de zile cineva mi-a spus că nu îmi permite tema blogului să le pun, deși eu am schimbat vreo trei sau patru teme în șase ani. Chiar așa ghinionistă să fiu? mă întrebam, înciudată pe nepriceperea mea.

Iată că nepotul, în doar câteva clipe, mi-a pus în bara de sus butoanele la care visam. De acolo selectez astăzi câte un articol pentru fiecare categorie, ca un soi de retrospectivă a anului 2017. Puteți da clic pe linkuri dacă vreți să vă convingeți că trăiesc printre cărți și că sufăr când mă gândesc că mi-am pus sufletul în palma unor oameni care nu au avut ce face cu el. Mă uit și eu în urmă, la acest an care se încheie, și nu îmi vine să cred câte s-au schimbat în viața mea. Parcă mai ieri eram în curtea lui Emil, la petrecere, și discutam cu fetițele lui câte în lună și în stele. Mi-a rămas pe blog, ca amintire, poezia despre vară pe care a scris-o Bianca.

Acum mă uit în jur, la toate aceste lucruri care îmi sunt străine și mă întreb (a câta oară?), ce mama zmeilor caut în Scoția? E o țară frumoasă, nu neg, însă nu tocmai potrivită pentru mine. Mi-e dor de soare, dar mai ales îmi este dor de pisicile mele. Mi-e dor de parizerul românesc și de brânza telemea. Mi-e dor mai ales de prieteni, de sora mea, de nepotul meu, de nepoții lui Mihai, de enervanta de cumnată-mea, de tot ce am lăsat în urmă. Simt cum alunec spre iarnă nu doar psihic, ci și fizic. Am făcut eforturi supraomenești pentru a munci aici. Ieri a fost ziua în care am simțit că nu mai pot. Am cedat la ora 15, după ce m-am simțit ca o eroină pentru că am rămas în picioare și am ținut pasul cu ceilalți începând de la ora 6 dimineața.

Adio muncă în Scoția! Organismul meu s-a revoltat, Mihai s-a speriat cumplit, eu am simțit că-mi vine să mă trântesc în iarba sticloasă și să nu mă mai ridic. De acum, singura mea speranță de a câștiga un bănuț rămâne blogul. Suntem conștienți de faptul că nu îmi va putea aduce destui bani pentru a trăi într-o țară unde muncește Mihai mai mult de o săptămână doar pentru a plăti chiria. Nu știm ce vom face în continuare. Nu-mi vine să mă întorc în România, să mă cert iar cu oamenii pentru că le pișă Bruno stâlpii de iluminat, nu-mi vine nici să rămân aici, să fiu povară pe capul familiei.

Degeaba îmi făceam eu promisiuni pentru viitor. Realitatea îmi arată că va trebui să spun vieții mulțumesc dacă voi avea bani să mă întorc acasă când voi simți că nu mai pot. Ironia sorții: sunt oameni care ar da orice pentru a avea șansa mea de a munci în Scoția, iar eu nu pot să profit de ea din cauză că nu mă ajută corpul. Și ce mândră am fost mereu de puterea lui… Ca și de ambiția mea, dealtfel…