Septembrie 2015. Ceva urme lăsate de umanitate şi restul cer înnorat… E tot ce simt nevoia să spun astăzi, când oamenii urează La mulţi ani! sfinţilor (oare câţi şi care dintre sfinţi îşi serbează astăzi ziua?). Ieri aş fi vrut să povestesc despre cum am simţit că leşin dacă mai stau în casă cu geamurile rabatate, despre cum am cerut insistent soţului meu să monteze plase la geamuri ca să-mi aerisesc neuronul, despre frigul pe care l-am simţit până la oase în prima noapte când am dormit cu geamurile larg deschise. 

Acum aş fi vrut să scriu pe blog despre cum am râs de cei care se temeau că imigranţii au luat cu asalt Europa, despre cât de răi i-am considerat pe cei care nu au simţit milă pentru nişte oameni dezrădăcinaţi fără voia lor, despre cum am dus muncă de lămurire cu cei care insistau ca “sălbaticii ăştia” să se întoarcă la războiul lor. Nu pot să scriu. Tocmai m-a trecut un fior de teamă. Dacă totuşi au dreptate?

Septembrie 2015. Ceva urme lăsate de umanitate şi restul cer înnorat…

umanitate-si-cer-innorat-1024x768