Senzații, caleidoscop

Îmi colorez nopțile-n alb, dar nu le pot ascunde în lumină, căci soarele e numai unul pe aici, și el refuză să fie imitat sau deranjat când doarme. Prin baia de cafea mă tăvălesc, mă înfășor în fumul de țigară, îmi trag un fir de sevă dintr-un gând călător, patinez virtual printre fețele unei cărți, apoi mă las legănată de tropotul vibrant al animalelor planetei. Adorm într-un târziu, spre dimineață, și somnul îmi este agitat, căci gânduri multe se vor ascunse la lumină.

Îmi număr, punct cu punct, comoara, mai sorb o gură din sucul dulce-amar de portocală, las o idee la dospit și întind brațele firave spre dansul cu propria mea aroganță. Mă conversez în na`vi cu oarece fantasme ce își au umbrele pe lună, strâng, bob cu bob, o ploaie de speranțe, duc lupte grele cu o brichetă încăpățânată, apoi mă învelesc în caramel topit, să nu simt dorul care mă sfâșie, dor de prieteni, de cărți, de bunăstare.

Fac dragoste cu inspirația și am senzatia că-i un viol neregizat, din care nu rămân, concret, decât o haină zdrențuită și, poate, o rotunjime necizelată în saltea. Mă mai iubesc sălbatic cu petele din soare, cu vântul ce mă face să strănut parfum de plop în floare, cu blugii ce nu se mai mulează pe coapsa albă, fină, cu secundele ce aleargă, lăsând în urmă ceasuri, amintiri. Senzații, caleidoscop; trăiri intense, nevăzute; o foame și o grabă de a atinge totul, de a reține tot ce e de reținut. Trăiesc!

Îmi plimb gândurile pe străzi neumblate, pe alei cu flori de gheață, și simt cum frigul îmi atinge obrazul gol. Mă ascund în spatele unui zâmbet ironic și îmi privesc propriile umbre proiectate pe zidurile somnului. Îmi place să mă pierd în labirintul cuvintelor, să mă hrănesc cu semnificații ascunse și să descopăr lumi noi în fiecare rând.

Dezbrac întunericul din ochi și-l aștern pe hârtie, în speranța că cineva, undeva, va găsi în cuvintele mele ecoul propriilor sale nopți albe și va simți că suntem, într-un fel sau altul, conectați. Îmi îmbrățișez singurătatea ca pe o prietenă veche și îi povestesc povești de dragoste și de pierdere, cuvinte pe care le las să danseze pe pagini ca niște fluturi în căutare de libertate.

În adâncul meu, simt că există o forță creatoare ce îmi pulsează în vene, o energie ce nu poate fi stinsă de umbrele ce se ascund în cotloanele minții mele. Îmi deschid inima către necunoscut și mă las purtată de valurile incerte ale viselor. În acest labirint al existenței, fiecare cuvânt devine o piatră de hotar, o amintire înșirata în colierul vieții.

În lumea mea, cafeaua nu e doar o băutură, ci un ritual ce mă trezește la viață și îmi aduce aminte că fiecare zi este o pagină nouă ce așteaptă să fie scrisă. În visele mele, patinez pe oglinzi de gheață sub lumina argintie a lunii, iar cuvintele devin fulgi de zăpadă ce acoperă cu tandrețe pământul nopții.

Mă eliberez în scris de grijile și greutățile cotidiene, transformându-le în artă și poezie. Îmi construiesc propria mea galaxie, unde cuvintele sunt stele ce strălucesc în întunericul gândurilor mele. În fiecare frază, în fiecare rând, mă regăsesc și mă pierd, călătorind prin universul interior, descoperind lumi ce nu pot fi văzute cu ochiul liber.

Și astfel, în fiecare noapte, mă las în voia viselor și cuvintelor, știind că ele alcătuiesc harta inimii mele, o călătorie fără sfârșit prin tărâmuri neexplorate ale sufletului.