Îmi colorez nopțile-n alb, dar nu le pot ascunde în lumină, căci soarele e numai unul pe aici, și el refuză să fie imitat sau deranjat când doarme. Prin baia de cafea mă tăvălesc, mă înfășor în fumul de țigară, îmi trag un fir de sevă dintr-un gând călător, patinez virtual printre fețele unei cărți, apoi mă las legănată de tropotul vibrant al animalelor planetei. Adorm într-un târziu, spre dimineață, și somnul îmi este agitat, căci gânduri multe se vor ascunse la lumină.
Îmi număr, punct cu punct, comoara, mai sorb o gură din sucul dulce-amar de portocală, las o idee la dospit și întind brațele firave spre dansul cu propria mea aroganță. Mă conversez în na`vi cu oarece fantasme ce își au umbrele pe lună, strâng, bob cu bob, o ploaie de speranțe, duc lupte grele cu o brichetă încăpățânată, apoi mă învelesc în caramel topit, să nu simt dorul care mă sfâșie, dor de prieteni, de cărți, de bunăstare.
Fac dragoste cu inspirația și am senzatia că-i un viol neregizat, din care nu rămân, concret, decât o haină zdrențuită și, poate, o rotunjime necizelată în saltea. Mă mai iubesc sălbatic cu petele din soare, cu vântul ce mă face să strănut parfum de plop în floare, cu blugii ce nu se mai mulează pe coapsa albă, fină, cu secundele ce aleargă, lăsând în urmă ceasuri, amintiri. Senzații, caleidoscop; trăiri intense, nevăzute; o foame și o grabă de a atinge totul, de a reține tot ce e de reținut. Trăiesc!
Voi ce mai faceți?
Faina iluzia optica.
Finalul e la fel de inspirat ca dragostea… e adevărată poezie! Foarte frumos.