Mă plimb ca o nălucă, fără să văd pe unde merg și fără ca oamenilor să le pese de existența mea efemeră. Caut spiritualitatea ce îi însuflețește pe alții, sursa mișcărilor de rotație și de revoluție atât de adânc înrădăcinate în tradiții și crezuri pe care mintea mea refuză să le înțeleagă. Trebuie să ajung la acel laborator, să simt sub tălpile goale răcoarea pardoselii, să inhalez mirosurile ce îmi sunt deocamdată străine, să dau urechilor șansa de a auzi povești cum numai Șeherezada mai știa spune și, poate, să mă distrez copios încercând să tai în felii învățăturile, să fac dungi prin gânduri, să ating pielea de catifea a celor care își găsesc acolo pacea (sau mănușa de catifea în care se ascunde un viitor război?).

Umblu din cartier în cartier. Pașii mă poartă singuri, parcă citind în asfalt urma imprimată de mii și mii de tălpi ce au trecut pe aici de-a lungul vremii în căutarea aceleași spiritualități. Ajunsă la răscruce, o văd. Este acolo, ascunsă printre copaci: veche, dar parcă proaspătă, cuminte, dar parcă așteptând să desfacă suflete, așa cum bătrânețea desface păstaia de vanilie înmiresmată.

La intrare stă EL, paznicul frumos ca un zeu. Îmi zâmbește de parcă aș fi cea mai gingașă făptură a universului, cea mai reușită creație apărută vreodată pe pământ de la big bang încoace, cea mai inteligentă ființă ce i-a fost dat vreodată să cunoască. Îmi șoptește, cu vocea de un farmec indescriptibil -de o senzualitate ce-mi zguduie credințele-, că nu-s deocamdată demnă să ating pământul sfânt. Mă îndeamnă să cumpăr un ochi, cel mai important ochi, ochiul a cărui legendă a depășit granițele unei credințe. Mi-e lene să citesc povestea afișată pe geam. O pozez pentru lectura viitoare.

Tânărul zeu îmi simte dezamăgirea și-mi spune că pot reveni mai târziu, când soarele va fi în vârful cerului. Strâng în pumn ochiul format din cercuri (albastru, alb, bleu, negru). Prind în suflet darul cel mai de preț, zâmbetul fermecător al paznicului-vânzător, și plec. Înaintez fără să văd pe unde pășesc. Gândurile mă trag înapoi, la poarta unde el continuă să primească vizitatori. Marea mă trage spre înainte, să îmi arate lebedele grațioase și valurile negre ce anunță furtuna.

Cu zâmbetul de femeie vrăjită -subjugată de un tânăr zeu- rămas încă pe chip, privesc spre bătrânul pescar și îi cer permisiunea de a poza guvidul proaspăt scos din ape. Omul aproape că pică pe spate de uimire. Își scutură scama imaginară, ia o poziție marțială și întinde spre mine guvidul înfometat. Râd, înveselită deodată. Ce naiba, că-s doar o femeie care, în câțiva ani, va fi numită de acel tânăr “babă”. Trezirea, Vienela! Ocupă-te cu decapitarea pescarului, să nu ai mai târziu probleme, și scrie.

Scrie ca o Șeherezadă ieșită la pensie, scrie folosind metaforele pe jumătate moarte din azilul expresiilor răsuflate. Scrie cu cele 12 cuvinte (sursa, imprimata, cartier, decapitarea, rascruce, vanilie, catifea, laborator, copios, lene, naluca, dungi) și îndeamnă-i pe alții să facă același lucru.

Au mai scris folosind cele 12 cuvinte: