Secția de nefrologie

Stări de rău care nu treceau nici cu ceaiuri, nici cu pastile de durere. O ecografie care îmi băgase spaima în oase. Un diagnostic ciudat, căzut din senin în viața mea liniștită de acum zece ani, și iată-mă internată de urgență la spitalul judetean din Ploiești, secția de nefrologie. Cum, nefrologie? Termenul îmi era total necunoscut pe atunci, însă numele… numele era oribil, mă ducea mereu cu gândul la necrologie, ceea ce nu era chiar recomandat pentru spiritul meu, după ce tocmai mi se spusese că am un rinichi plin de chisturi (până la urma a fost altceva, dar în acele clipe, înainte de a fi transferată la secția de urologie a altui spital…). :)

Prima zi, când a decurs totul bine. Văzându-mă în spital, sub supraveghere medicală, parcă îmi trecuseră durerile. Fiind cea mai zdravănă dintre fetele din salon (eram singura care putea merge), m-am implicat în tot ce a fost nevoie, de la oprirea perfuziilor și până la chemarea asistentelor sau a medicilor. Din a doua zi a început coșmarul. A fost pentru prima dată când faptul că sunt slăbuță s-a dovedit a fi un dezavantaj. Toate fetele slabe din salon au primit câte o colegă de pat, pentru că erau mai mulți bolnavi decât paturi.

Lângă mine a nimerit o doamnă la vreo 60 de ani, cu blocaj renal. Știți cum miroase în secțiile de nefrologie? Știți cum miroase pielea unui om care are blocaj renal? Nu cred că vreți să știți. Prima noapte alături de ea a fost un coșmar. Am coborât de câteva ori din pat, am ieșit afară să fumez, m-am zvârcolit. Nu puteam scăpa de miros. Biata de ea, se tot scuza, de parcă ar fi avut vreo vină pentru situație sau pentru problema medicală cu care se pricopsise.

Se făceau în fiecare zi analize, dar nimeni nu îți spunea nimic. Doctorița era prea grăbită. Poate știți, poate nu, așa că vă spun eu. Orice bolnav internat la secția de nefrologie trebuie să urineze într-un borcan pus la dispoziție de către spital. Un borcan de 800 g, din cel care se găsește umplut cu castraveți murați la magazin. De câteva ori pe zi, doctorița trecea pe acolo, le studia, apoi femeia de serviciu le golea și le așeza înapoi pe rafturi. Erau etichetate cu numele bolnavilor și așezate într-un hol comun (pentru bărbați și femei), la ieșirea din cabinele de wc. Cei mai mulți dintre bolnavi nu știau cum ar trebui să arate chestia din borcan, ca să fie considerată ”normală”. Nu aveai altceva de făcut decât să studiezi și să compari celelalte borcane cu al tău. :)

Din a doua zi am început să mă obișnuiesc cu atmosfera și să observ ceea ce îmi scăpase până atunci. Pe coridor, chiar lângă salonul în care eram internată, zi de zi se adunau oameni. Stăteau pe scaune și așteptau să fie chemați în camera vecină. Toți erau alb-galbeni la față, aveau ochii triști și parcă goi. Gârboviți, îmbătrâniți înainte de vreme și sfâșietor de triști mi se păreau acești oameni. Am întrebat ce este cu ei și mi s-a răspuns: erau cei care făceau dializă. Dializă? Ce o mai fi și asta?

Apoi am aflat și viața mea s-a schimbat. O curiozitate morbidă îmi atrăgea privirile spre ei. Teama că m-aș băga precum musca în lapte mă îndepărta. Începusem să îi visez noaptea. Aveam coșmaruri în care mă vedeam pe mine dializată. Răul fusese făcut! Acum știam că există pe pământ oameni care fac dializă. Inocența mea fusese spulberată. Aflasem că în lume trăiesc oameni pentru care fiecare zi este un chin și o luptă!

PS: Povestea următoarelor zile și rezolvarea malformatiei mele congenitale o puteți vedea în articolul Mâna lui a înfăptuit miracolul. Dacă nu aveți răbdare să citiți, vă spun pe scurt că m-am ales cu o nefrectomie dreapta, pe seama căreia glumesc acum, spunând că am pană pe dreapta. De atunci beau cu mare placere ceai verde cu ghimbir si lamaie.