Mă supăr ca un copil de trei ani, din toate nimicurile. Unii spun că sunt prea răsfăţată, alţii că sunt egoistă şi mă gândesc doar la mine. Eu spun că mi-ar plăcea ca uneori să  mi se facă şi mie pe plac, aşa cum şi eu le fac altora… Mi-au rezolvat băieţii problema cu calculatorul, acum mă pot mişca repede prin toată lumea, am discutat şi cu nepotul meu şi am lămurit problema (îi era jenă să mai dea ochii cu mine, după acea încurcătură), dar a intervenit o altă problemă, de data asta legată de viaţa din offline.

I-am propus lui Mihai să ne petrecem Paştele la munte, la aer curat, să urcăm undeva, să mâncăm pe păturică şi să bem apă de izvor. A fost încântat, a spus că aşa vom face, dacă asta vreau să fac într-o zi în care toţi stau în casă, ciocnesc ouă încondeiate sau doar vopsite şi se uită la televizor. Da, asta îmi doresc.

Aseară, în timp ce Ionuţ şi un coleg al lui Mihai rezolvau problema cu windows-ul (mulţumesc, Răzvan), au discutat între ei şi soţul meu le-a şoptit că nu are nici un chef de urcat pe munte, că ar vrea în aer liber, dar nu să facă febră musculară urcând munţii în doi, ci doar undeva la un grătar, eventual la colegul lui la ţară.

Urechea mea a prins din zbor această discuţie… Am stricat cheful băieţilor cu tânguiala mea… Îmi făcusem planuri multe, speram să îl conving şi pe Ionuţ să meargă cu noi, când de fapt nici măcar soţul meu nu avea chef de căţărat pe munţi în ziua de Paşte (ca neoamenii, după cum mi-au spus).

Acum trebuie să îmi scot ideea din cap, să îmi fac alt plan, să mă acomodez cu idee că nu văd muntele la începutul lui mai. Marea nici atât, deşi mi-ar fi plăcut. Planul băieţilor este să mergem la Scroviştea, la vreo 30 kilometri de Ploieşti, să facem grătare cu colegii soţului meu, să ascultăm muzică până dimineaţa şi să facem karaoke. Nu ar fi nimic rău în asta şi ştiu că ne-am putea distra aşa, dar muntele meu cum se va descurca fără mine în acea zi sfântă?