Scurte însemnări pe lângă o baladă

Îl văd în fiecare seară trecând ţanţoş pe sub geamul meu, parcă preocupat de gânduri alese, mai presus de ale vulgului. Se preface a nu mă vedea, deşi eu fac eforturi mari pentru a-i atrage atenţia. Mă plimb pe lângă fereastră, clipesc din gene, îmi îndrept spatele. Nimic. Se opreşte o clipă, îşi atinge mustaţa lungă, îşi scarpină tacticos o ureche, apoi îşi continuă drumul, imperturbabil. E plin de dungi, ca şi mine, însă blana îi e roşcată, coada stufoasă e mereu ridicată, iar ghearele lungi se înfig adânc în zăpada proaspăt căzută din înalt. Nu îi pot vedea ochii, însă mi-ar plăcea să ştiu că are unul verzui şi unul căprui, ca în balada scrisă de Nichita.

“Motan mi-aş fi dorit să fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare şi musteţe lungi,

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.”

În ciuda eforturilor mele, motanul rămâne imun la farmecele mele feline. Poate că-i indiferent sau poate că are o misiune secretă de îndeplinit în fiecare seară, iar flirtul cu mine nu face parte din agenda lui misterioasă. Într-o noapte, hotărăsc să-l urmăresc discret, pentru a descoperi mai multe despre acest enigmatic călător al nopţii.

Prin întunericul străzii, el se mişcă cu o graţie deosebită, conturul său roşcat stând în contrast puternic cu zăpada alburie de sub picioarele lui. Păşeşte hotărât, ca şi cum fiecare pas ar fi un ritual bine orchestrat. Încerc să mă ţin la distanţă, dar mereu în umbra lui, pentru a nu-l deranja în căutările sale nocturne.

Motanul ajunge într-un loc în care lumina stradală se pierde, iar întunericul îl înghite. Îmi agăţ ghearele într-un gard mic pentru a-l privi mai departe. Priveşte îndelung în depărtare, parcă căutând ceva sau pe cineva. Îmi imaginez că privirea lui are o aură de mister, iar ochii săi – unul verde şi altul căprui – ascund secrete vechi şi înţelepciune feline.

Într-un moment de neatenţie, fără să-şi dea seama că sunt martoră, îşi îndreaptă privirea spre mine. Îngheţată în loc, îi întâlnesc privirea înfruntându-mi temerile de a fi descoperită. Cu un sclipit de intrigă în ochii lui duali, motanul îşi aţinteste privirea în adâncurile mele, parcă citind ceva ce doar el înţelege.

În acel moment, simt că se stabileşte o conexiune inexplicabilă între noi, o legătură nevăzută ce transcende barierele dintre specii. Motanul îşi continuă călătoria în noapte, dar acum ştiu că, în fiecare seară, el va trece sub geamul meu, iar privirea noastră se va întâlni în taina nopţii.

Motan mi-aş fi dorit şi eu să fiu, dacă aşa aş fi putut scăpa de pacostea neagră ce se abate asupra mea din senin, când îmi e lumea mai dragă. În loc să stau ascunsă pe sub dulapuri, m-aş fi plimbat prin casă cu coada ridicată, cu mustaţa răsucită, fără teama de atacuri fulgerătoare.

Visul unei pisicuţe terorizate de pacostea neagră numită Miţi, alias Parkour…

Scurte însemnări pe lângă o baladă, scrise de domnişoara Pufi, alias Piticuţa, şi postate prin bunăvoinţa stăpânei Vienela.

Miti a terorizat o casa intreaga si continua sa o faca. Desi familia s-a inmultit (peste masura, ar spune unii), teroarea neagra, dupa cum e supranumita Miti, face ceea ce stie ea mai bine – bate pisici, bate caine, zgarie si musca oameni.

Ciudat este ca nimeni nu o pedepseste, nimeni nu o cearta, de parca af fi absolut firesc ca ea sa se comporte in acest fel dezagreabil si atat de putin politicos. Miti, Miti, dar si cand ne vom alia toti contra ta…