Dragă Ciufulici,

Nu-i cinstit ca sufletele frumoase să se înece în marea de durere. Nu e cinstit şi totuşi se întâmplă, iar ceilalţi asistă nepăsători sau neputincioşi. Oricât aş citi, oricât aş trăi, tot nu mă pot acomoda cu ideea că viaţa este inechitabilă. Mă bântuie uneori gândul că singura perioadă cu adevărat fermecătoare în viaţa unui om este cea în care adolescenţii se îndreaptă cu paşi repezi spre maturitatea deplină. Atunci este zborul înalt, atunci încearcă visul să atingă infinitul, atunci speranţa este mai puternică decât raţiunea.

Aş vrea să fiu foarte sinceră, însă nu ştiu dacă voi reuşi, pentru că unele amintiri s-au estompat, acoperite de praful ridicat în timp ce alergam prin viaţă; realul s-a amestecat cu imaginarul, probabil într-o timidă încercare de a mă proteja. Poate că ceva din mintea mea refuză să scoată la lumină întregul adevăr, ca eu să nu mă văd silită să judec, să regret sau să vorbesc prea mult. Prima ta scrisoare m-a făcut să zâmbesc mulţumită. Era cel mai interesant răspuns primit în urma unei lepşe. Nu mi-am dat seama atunci că scrisorile tale mă vor răscoli şi mă vor face să le aştept cu nerăbdare şi emoţie pe următoarele.

Mi-ai vorbit mult despre Sorescu şi eu ţi-am promis că îl voi citi cu atenţie. Nu am reuşit încă. Săptămâna trecută, când mi s-a ivit ocazia, mi-am ales cadoul de Crăciun dintr-o colecţie de SF-uri. Nu te miră prea tare, nu-i aşa? Acum nu mai am bani de cărţi, dar îl voi căuta la bibliotecă după sărbători. Îţi voi spune ceva ce nu am mai spus nimănui în online… Bine-nţeles că din acest moment nu mai este un secret. Scrisoarea este publică, pentru ochii oricui doreşte să citească. Îţi este adresată, însă cuvintele sunt pentru toţi cei ce trec pe aici. Când era Ionuţ foarte mic, m-am văzut nevoită să îmi vând cărţile din casă pentru a-i da să mănânce. Apoi am muncit ca nebuna, sperând să îmi recapăt vechea viaţă, să am din nou casa plină de cărţi. Încet, încet, biblioteca s-a umplut iar, dar nu aveam timp să citesc.

Viaţa mi-a purtat paşii într-o casă unde cărţile erau folosite la orice le trecea oamenilor prin cap: cu foile lor putea fi împachetată şunca, din foile lor se aprindea focul în sobe, pe foile lor se jucau copiii de-a şcoala. Îmi păzeam cărţile aşa cum un avar îşi păzeşte comoara. La fiecare salariu cumpăram cărţi pentru sufletul meu şi cărţi din care să se hrănească spiritual băiatul meu. Nu ţi-as putea spune câte se adunaseră în câţiva ani. Cert este că toate au rămas în acea casă, iar eu am luat-o de la capăt.

Nu mi-am cumpărat cărţi până când nu am avut bani munciţi de mine, poate şi pentru că mama proceda aşa cum procedau toţi românii: alerga prin librării şi, când nu putea găsi o carte, apela la tot felul de cunoştinţe pentru a face rost de ea. Nu ştiu să spun dacă a fost bine sau rău, dar niciodată nu şi-a dat seama că şi noi, copiii, aveam nevoie de cărţi. Cumpăra numai cărţi pentru adulţi, aşa că asta am citit mereu, începând cu scrieri despre Cezar, Napoleon şi Vlad Ţepeş. :) Cărţile de poveşti, cu mici excepţii, le-am citit abia după ce am devenit mamă… Imaginează-ţi ce era în mintea mea seara, când adormeam, după ce citisem despre Freud, apoi despre Nils Holgersson, despre budism, apoi despre mica sirenă… :)

M-am lungit cam mult, aşa că voi continua într-o altă zi…  Sărbători fericite!