Scenariu fantezist, premoniţie sau concluzie?

Omul este o fiinţă uimitoare, ce se poate acomoda cu orice situaţie, cu orice stare, cu orice trăire, dacă durează destul sau dacă i se mulează bine. Încep şi eu să mă acomodez cu ideea că orice eveniment îndeajuns mediatizat ne scoate din amorţeală şi ne dă senzaţia că suntem vii, că avem păreri şi că părerile noastre sunt întotdeauna juste. De aici şi până la a purta discuţii aprinse cu prieteni şi necunoscuţi nu mai e decât un pas, prea uşor făcut de mulţi dintre noi.

Fie că este vorba despre câinii maidanezi, Roşia Montana, preşedintele ţării, Radu F. Constantinescu, avorturi, Simona Halep sau Charlie Hebdo, fiecare om are o părere clară şi ţine mortiş să o exprime în spaţiul public, ba chiar să o şi impună altora. Violenţa verbală, jignirile gratuite, ameninţările au ajuns să ne fie tare la îndemână, ca o continuitate firească a încercării de a le băga celorlalţi pumnul în gură. Nu eşti cu noi, eşti clar împotriva noastră.

De la un timp am sentimentul că vom ajunge să ne izolăm complet unii de alţii din cauza părerilor opuse pe care le avem despre fiecare mai nou sau mai vechi eveniment în parte. Uitate vor fi atunci discuţiile de demult, când fiecare dintre noi ştia să asculte cu atenţie ceea ce interlocutorul avea de spus, apoi să combată (dacă era cazul) cu argumente pertinente, rostite pe un ton civilizat. Încotro vrei să te îndrepţi, omenire?

Cu gânduri nerostite sau mult prea agresiv urlate ne hrănim copiii, viitorul, apoi ne întrebăm de ce se schimbă lumea, de ce suntem atât de răi şi de puţin empatici. Purtăm cu noi povara unei lumi noi, o lume neînţeleasă încă pe deplin, dar exploatată maxim: lumea virtuală, lumea în care fiecare este liber să spună ce vrea, să facă ce vrea, să urle cât vrea, să se impună peste cine o putea. Înfierbântaţi într-o lume rece, imaterială, ne scăldăm în condensul rezultat, fără să ne întrebăm cum ne va afecta pe termen lung.

Habar nu am dacă este o conspiraţie mondială sau doar nevoia de a ne descărca de tot greul ce ni s-a adunat pe umeri, dacă este în firea omului să îşi dea cu părerea despre orice şi să creadă că se pricepe la orice sau ne comportăm aşa pentru că asta ne dă iluzia că suntem inteligenţi şi importanţi, că părerea noastră ar conta cu adevărat, dacă am fost dintotdeauna violenţi verbal sau profităm acum de căile pe care internetul le-a deschis.

Cert este că văd, fără să fac vreun efort, cum omul păşeşte pe un drum întunecat ce s-ar putea înfunda într-un viitor nu foarte îndepărtat. Văd omenirea divizându-se în mulţimi tot mai mici şi mai mici, până când fiecare dintre noi va reprezenta o mulţime, în funcţie de opiniile pe care le avem în legătură cu fiecare dintre evenimentele mai mult sau mai puţin mediatizate ce ne intersectează viaţa. Părerile exprimate agresiv şi nevoia de a le impune altora crezul nostru ne-au separat şi continuă să ne separe.

Puteţi vedea ceea ce văd eu? Îl puteţi vedea pe Ion/Vasile/Gheorghe separându-se treptat de cei care nu îi împărtăşesc opiniile? Întâi din cauza câinilor maidanezi, apoi pentru Roşia Montana, preşedintele ţării, Radu F. Constantinescu, avorturi, Simona Halep sau Charlie Hebdo, până când Ion/Vasile/Gheorghe ajunge să nu mai aibă nici un prieten în lista de facebook, să nu mai viziteze nici o cunoştinţă şi să nu mai deschidă uşa nici unei rude.

Să fie acesta un scenariu fantezist, o premoniţie sau o concluzie?