Îți voi face scară spre cer, micuțule. Te voi purta prin lumi pe care nu le-ai imaginat și îți voi împleti cunună de flori galbene rupte din soare. Pas cu pas, treaptă cu treaptă, vom descoperi împreună dimensiunile iubirii, depășind granița dintre specii. Vom învăța să ne vorbim privindu-ne în ochi. Durerea ta va fi durerea mea, bucuria ta îmi va aduce fericirea. Vei fi umbra mea. Voi fi tulpina pe care vei înflori. Alături de tine nu îmi va mai fi teamă de înălțimi. Vom cuceri lumea împreună. Micuța noastră lume, în care fiecare zi este o nouă primăvară. Voi alunga răul din calea ta. Vei încerca să mă protejezi chiar și împotriva voinței mele. Îți voi face scară spre cer, micuțule, ți-am promis în clipa când mi-ai devenit prieten, când mi-ai spus din priviri, pentru prima dată, că sunt cea mai importantă ființă din viața ta. 

Peste trei săptămâni se va împlini un an de când ți-am făcut acele promisiuni. Număr treptele urcate și aroganța tipic umană mi se spulberă, purtată către cele patru zări de zefirul jucăuș. Nu eu ți-am făcut scară către cer. Tu, Bruno, ești ființa care m-a învățat cum să pășesc spre nou, cum să respir aerul înălțimilor, cum să îmi păstrez echilibrul în vreme ce urc pe-o scară fără balustradă. Unii vor spune că ești doar un câine. Alții vor înțelege că prietenia dintre om și câine poate construi scară spre cer. Noi vom continua să ne iubim și să vorbim fără cuvinte, numai din priviri, nepasatori la toate.

“Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.” – Fragment dintr-o poezie de Nichita Stănescu

scara spre cer