-Vino repede să vezi cum îmi deschid tecile, să prind sărutul ploii!

De parcă aș fi în transă îmi șterg mâinile pe tricoul larg și ies în curte. Papucii devin tot mai grei, pe măsură ce pământul moale se lipește de tălpi. Străbat porțiunea dintre cei patru meri văratici și mă opresc brusc. Salcâmul, bătrân și totuși surprinzător de viguros, parcă ar întinde brațele spre cer, urlând: sărută-mă tot, din creștetul acoperit de verde și până-n miezul semințelor bine coapte! Tecile se desfac una câte una, lăsând să se vadă bobițele arămii și… Drace! Ăia sunt dinți acolo? Sau imaginația îmi joacă feste, prefăcând tecile uscate în guri hulpave, pline cu colți?

Mă tem. Pentru prima dată mă tem. Nu-i doar închipuirea mea. Salcâmul acesta chiar luptă cu vântul și cu apa ce vrea să-i dezvelească rădăcinile. Luptă cu natura potrivnică. E înarmat cu dinți și gheare ascuțite. Mă privește cu ură prin ochii noduroși. Are de gând să lupte și cu mine, căci i-am pus gând rău. Știe că m-am săturat de încrengătura din viroagă și de amenințările foșnite în noapte. Vântul îi împinge crengile negre spre grădina mea, spre mine. Tremur și nu știu dacă de frig sau de frică. Alerg.

Nu, nu poate fi el ființa ce-mi bagă frica în oase clipă de clipă. Chiar și un elev mediocru de generală știe că salcâmul e plantă. Mă opresc și smulg papucul înfipt în noroi. Îl încalț. Din urmă pare să mă ajungă promisiunea unei crunte răzbunări. Deschid ușa. Fac primul pas înspre siguranța casei și ridic ochii la cer. Îi îngădui să depună sărutul ploii pe obrazu-mi palid, ca pe o înfrățire de moment cu alte entități sărutate de aceeași ploaie.