Șapte mașini de poliție și o doamnă cu fusta scurtă
“Unul dintre bărbaţii din public începu să urle şi făcu o tentativă disperată să se salveze pe uşa din spatele studioului. Peste câteva secunde îl aduseră pe scenă. Profitând de confuzie, un tip din rândul al treilea încercă să-şi scoată ecusonul prins în piept. Răsună o singură împuşcătură şi omul se prăbuşi în fotoliu, cu ochii sticloşi, ca şi cum programul de prost-gust l-ar fi plictisit în asemenea hal, încât se lăsase cuprins de o picoteală vecină cu moartea.
Spectacolul acesta continuă până aproape de 22.45, când patru plutoane ale armatei regulate se năpustiră în studio, cu măşti pe figură şi înarmaţi cu pistoale-mitralieră. Cele două grupuri de soldaţi muribunzi începură imediat să se războiască.
Gigantul negru cu fâşia roz în jurul şoldurilor căzu aproape instantaneu, blestemând, cu sudoarea şiroind pe el, ciuruit de gloanţe şi trăgând în neştire cu pistolul-automat, îndreptat către podea. Trădătorul care operase pe camera numărul doi fu împuşcat în abdomen; aparatul lui se răsuci încet, oferind telespectatorilor o panoramare lentă a iadului. Gărzile pe jumătate dezbrăcate răspunseră cu foc, iar soldaţii cu măşti de gaze împroşcară cu gloanţe în întreg studioul. Militarii neînarmaţi de la mijloc descoperiră că, în loc să fie salvaţi, erau sortiţi unei execuţii şi mai grăbite.
Un tânăr cu părul de culoarea morcovului şi cu panica zugrăvită pe chip se căţără peste spătarele fotoliilor şi reuşi să străbată şase rânduri, ca un artist de circ pe picioroange; apoi picioarele îi fură secerate de o salvă de gloanţe calibru 45. Alţii se târau pe intervalele dintre rânduri, cu nasul în mochetă, aşa cum fuseseră învăţaţi să procedeze atunci când se aflau sub foc de arme automate, în timpul instrucţiei de bază.
Un sergent mai în vârstă, cu părul cărunt, sări în picioare cu braţele desfăcute larg, ca un moderator de emisiune TV, şi urlă cât îl ţineau plămânii: STOOOOP! Fu imediat încadrat de focul încrucişat venind din ambele părţi şi se prăbuşi cu mişcări dezordonate, ca ale unei marionete pe cale să se dezintegreze. Bubuiturile armelor şi ţipetele răniţilor şi muribunzilor făceau indicatoarele aparaturii din camera de control pentru măsurarea intensităţii sonore să sară dincolo de 50 de decibeli.
Operatorul camerei de luat vederi se prăbuşi peste ghidonul de comandă al aparatului, telespectatorilor oferindu-li-se acum doar imaginea neutră a tavanului din studio, pe tot restul duratei bătăliei. Focul slăbi în intensitate peste cinci minute, nu se mai auziră decât bubuituri izolate, apoi nimic. Doar ţipetele nu mai conteneau.” *
La un moment dat mi-am dat seama că țipetele nu erau doar în imaginația mea, stimulată de cartea din care citeam, ci veneau de afară, de undeva de sub geamul meu. Multe voci, mai groase sau mai subțiri, păreau să răcnească niște comenzi scurte. Am pus cartea deoparte și m-am repezit la fereastră, ca o babă curioasă. Uimirea m-a făcut să rămân cu gura căscată.
Pe strada mea, atât de liniștită de obicei, erau șapte mașini de poliție.
BMW 4×4, Armed response vehicle, modele noi. Ascunși în spatele lor, polițiști îmbrăcați în negru, cu cagulele trase peste chipuri, stăteau cu puștile îndreptate către casa vecină. Vreo doi erau deja în curtea din apropiere, pregătiți să tragă la cea mai mică mișcare. Puțin mai departe era o tânără polițistă, ascunsă după o mașină. Avea alături un câine lup negru ca pana corbului. Alți doi polițiști, și ei mascați, cu scuturile ținute strâns în față, patrulau pe ulicioara noastră, făcându-le semne pietonilor și șoferilor să se întoarcă de unde au venit.
M-am întrebat cine locuiește acolo. Nu mi-am putut aduce aminte. Mihai mi-a spus că e doamna blondă pe care deseori o vedem spălându-și geamurile. Trebuie să fie o greșeală, mi-am spus. Sau poate că în casa respectivă mai locuiesc și alții. La toate ferestrele erau oamenii care se holbau spre tabloul neașteptat. Din când în când mai apărea câte un polițist. Puteam să jur că tot dealul era împânzit de mascați, până jos, în vale.
După vreo jumătate de oră, timp în care nu m-am dezlipit de fereastră, câțiva polițiști au plecat din curte. S-au urcat în mașini. În spatele lor au ieșit cei care nu purtau cagule. Țineau de brațe o doamnă de vreo 55-60 de ani. Vecina. Ajunsă la mașină, a făcut o piruetă privind, rând pe rând, spre geamurile curioșilor.
Era îmbrăcată cu o fustă extrem de scurtă. Purta un pardesiu negru care îi flutura la fiecare pas. Pe cap își pusese o pălărie cu boruri largi, tot neagră. Era îngrozitor de urât și strident machiată. Grațioasă, le-a făcut cu mâna polițiștilor rămași în curte, a râs în hohote, după care a dispărut, purtată în goană de mașina în care o urcaseră.
By Tony Hisgett from Birmingham, UK – Police BMW X5, CC BY 2.0