Nimic nu mă poate reţine când înflăcărarea pune stăpânire pe mine, când torente de cuvinte mi se revarsă pe tastatură, când peste zare văd cum se arcuieşte lumina colorată a verii. Un licărit de mirare mi se cuibăreşte la sân, parcă dorind să mă întrebe pe unde m-au purtat paşii în luna lui mai, şi-n alte luni din urmă. M-am lăsat oare pradă iluziilor oferite de o busolă stricată? M-am rătăcit pe cărări unde apatia e singura stare acceptată? Avem atâtea cuvinte frumoase în limba română şi folosim doar un dram din ele. Tăcându-le, vorbele îşi vor curma şuvoiul pe nesimţite, şi-n marea seacă de indiferenţă va îngheta şi bruma de umanitate ce ne-a mai rămas. Vom continua o vreme să ne învelim în negare, să ne ascundem capul în nisip şi să ne minţim că totul merge bine…

Cu pas de felină vom încerca să ne strecurăm prin viaţă, sperând totuşi ca viaţa să nu ne observe. Vom înota val după val prin mare, vom urca piron cu piron spre vârf de munţi, vom coborî vijelios torenţii înspumaţi. Tăcerile ne vor însoţi, credincioase şi reci. Vom rămâne tot mai puţini, vom comunica tot mai rar, vom deveni roboţi prin venele cărora va curge bătrânul internet. Cuvintele vor fi negre ca noaptea, şi noapte ne va fi sub soare. Din ochi se vor stinge sclipiri, din degete se va prelinge numai cerneală pixelată, din inimă va ciocăni spre viaţă gândul că timpul şi cuvintele s-au scurs înainte ca noi să învăţăm cum să le preţuim.

Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ţi urmez chemarea,

Căci un torent e tatăl meu

Şi cratimă mi-e marea.