M-am lungit nepermis de mult cu răspunsul la provocarea lui Redsky.  Uneori vorbesc scriu prea mult fără să îmi dau seama şi nu mă îndur să mai şterg. Dacă vreţi să vedeţi pozele care m-au inspirat, mergeţi o fugă la Redsky. In asta consta provocarea: privesti o poza si, daca ai un strop de imaginatie, insailezi o poveste pe marginea ei.

Mă gândesc să vă întreb dacă nu v-ar interesa şi pe voi un asemenea joc. Cineva să posteze nişte fotografii, iar ceilalţi participanţi să scrie un text pe marginea lor, să “însăileze o poveste”.

Stăteam plictisită în grădiniţa de sub boltă, în curtea mamei mele, jucându-mă cu puiul de căţel abia adus de la Buşteni. Oare v-am povestit cum a intrat Mickey  în familia noastră? Nu? Vă voi povesti într-o zi.

Vara se apropia de sfârşit, frunzele de viţă erau mari şi curbate de la văpaia soarelui, iar printre ele zăream floricele albastre fără nume, care se iţiseră din pământ în primăvară, aduse de vânt. Mickey nu avea astâmpăr, sărea după muştele enervante care ciupeau, anunţând ploaia. Avea o poftă de joacă nebună, era plin de energie şi greu de stăpânit.

Una dintre prietenele mele, abia întoarsă de la mănăstirea Radna din Lipova, (pe 15 august, ca şi pe 8 septembrie, mănăstirea îşi sărbătoreşte hramul), îmi trimisese pe mail câteva fotografii făcute atât în exterior, unde a surprins statuia(?) Sfântului Anton, cât şi din interiorul mănăstirii, unde totul străluceşte de la marmura de Carrara.  Era o mare diferenţă între partea de exterior a clădirii de pe care cădea tencuiala şi minunăţiile pe care această clădire, construită în urmă cu 700 de ani de călugării franciscani, le ascundea.

Printre fotografii s-a rătăcit una haioasă, care mi-a alungat într-o clipă plictiseala. Prietena mea surprinsese pe o tarabă un pui de căţel, nu mai mare decât Mickey al meu, care dormea fără să îi pese de nimeni, printre teancurile de soşete şi pantaloni de trening, care erau expuse dezordonat. Zâmbeam gândindu-mă că prima glumă care le venea în minte trecătorilor era legată de preţul de vânzare al căţelusului.

Pentru că îmi revenise pofta de viaţă, mi-am luat micul pui de căţel şi am ieşit la o plimbare prin parcul din apropiere, unde am pozat câteva tufe de trandafiri, cu gândul să le imortalizez înainte de venirea toamnei. Atunci am zărit vedeta parcului. Era roşu ca sângele curat, ajunsese la maturitatea deplină, era semeţ şi îşi proteja sub o petală bobocelul.

Cel mai frumos trandafir pe care îl văzusem în acea vară îşi etala nervurile la un pas de mine. Aş fi vrut să îl rup, să îl iau cu mine acasă, dar mi-am stăpânit impulsul, am făcut câteva poze şi l-am lăsat să troneze mai departe în mijlocul parcului.