Mi-ar plăcea să fie doar o poveste, însă ceea ce voi scrie reprezintă purul adevăr, un adevăr ce mă doare. Avea Ionuţ al meu în jur de trei ani când unul dintre prietenii cu care petreceam mult timp s-a angajat la o firmă ce avea computere şi ne-a oferit, plin de bunăvoinţă, acces la acele calculatoare şi, implicit, la jocuri. Părinte fiind, m-am bucurat văzând cum ochii copilului străluceau atunci când reuşea să distrugă vreo bombă la joc sau când omuleţul lui trecea la un alt nivel.
Eram mândră de reuşitele lui, de parcă ar fi câştigat vreo olimpiadă, ba chiar îl şi încurajam să meargă mai departe. În scurtele momente de pauză îl ajutam să înveţe cum se foloseşte paint-ul, pentru că îi plăcea să deseneze şi mai ales pentru că simţeam că trebuie să mai facă şi altceva la calculator.
Mai târziu am reuşit să îi cumpăr “propria jucărie”, să nu mai umblăm pe la net-caffeuri, prin fum de ţigară, printre înjurături ale gamerilor, şi pe la prieteni. Singur a învăţat să îl folosească şi să rezolve problemele ce se iveau, motiv nou de mândrie pentru mine. Pe nesimţite, timpul petrecut de Ionuţ la calculator s-a dilatat, căci e greu de supravegheat un copil rămas singur acasă. Când mi-am dat seama că jocurile sunt bune pentru copii, că le dezvoltă o mulţime de abilităţi, dar în acelaşi timp sunt şi dăunătoare, dacă sunt jucate fără măsură, era cam târziu.
Copilul meu ajunsese să prefere joaca la calculator, în detrimentul jocurilor ce pot fi jucate afară, cu alţi copii. Nu-i mai plăcea la fel de mult să socializeze, să iasă la alergat, la jucat pititea sau leapşa, să meargă în părculeţ sau la teatru, căci avea toate astea în jocurile pe care le juca online. Câte regrete, câte reproşuri mute mi-am făcut!
Nu mi-a părut rău şi nu îmi pare rău pentru că i-am permis să se distreze cu jocuri online. E un lucru firesc în acest secol, este ceva ce facem toţi, şi mai ales ce fac cei din generaţia lui. Nu îl puteam priva de aşa ceva. Ceea ce regret este că l-am lăsat să stea mult prea mult la calculator, că nu am căutat să îi ofer şi alternative de petrecere a timpului liber, că nu i-am stabilit de la început un program fix pentru jocuri.
Din acest motiv încerc acum să le explic părinţilor că este important să nu îşi priveze copiii de jocuri şi, în acelasi timp, este neapărat necesar să aibă grijă la timpul pe care cei mici îl petrec în faţa calculatorului, căci ceea ce este prea mult strică întotdeauna. Nici un părinte nu cred că doreşte să îşi vadă copilul devenit adolescent sau adult cum se întoarce de la şcoală sau de la serviciu şi cum primul lucru pe care îl face la intrarea în casă este să aprindă calculatorul. :(
E drept că nici adulţii nu sunt scutiţi de pericolul pe care internetul îl reprezintă, prin dependenţa pe care o dă, însă copiii parcă sunt mai sensibili şi ei trebuie să fie cu adevărat protejaţi. În concluzie, încercaţi să faceţi totul cu măsură!
Si noi suntem in situatia cel putin de a incerca sa instituim un program de joaca pe calculator, o ora/zi mi se pare suficient. Am alunecat si noi pe panta aceasta si stiu ce greu este sa explici copilului ca ceea ce i s-a permis sa faca o perioada de timp acum e interzis. Pana la urma ei nu au nicio vina, sunt copii doar ca noi ca adulti ar trebui sa-i supraveghem mai indeaproape ca sa nu ajungem in situtatia de a ne lamenta mai tarziu.
Da, ar fi trebuit sa fiu atenta inca de la inceput. Mai tarziu e greu, tot mai greu sa il convingi ca este pentru binele lui. :(