Printre paltini bătrâni, cu coroana ciuntită de un prea gospodar, am zărit o doamnă elegantă, cu o palatină albă aruncată pe umerii firavi, plimbându-se domol, încovoiată. Purta o pălărie albastră, prea grea de la multele mărgele ce o acopereau. Din când în când își ducea mâna la piept, de parcă ar fi avut palpitații. Palmele micuțe, cu pielea ridată, trădau ceea ce tenul palid încerca să ascundă. Câte o pală de vânt rătăcită printre ierburile aromate făcea ca frigul toamnei să fie palpabil. Aș fi vrut să o învelesc pe bătrâna doamnă cu toate paltoanele din palat, să nu o mai văd zgribulită. Aș fi urcat-o într-un palanchin făcut din lemn de palisandru și…

Adorm cu cartea în mână, înainte de a afla cum ar mai fi ajutat-o pe bătrâna doamnă, înainte de a afla cine era acea doamnă sau chiar povestitorul. Dar oare chiar am citit aievea sau am inventat acest mic fragment, pentru a putea participa la jocul nostru săptămânal, numit duzina de cuvinte? Sunt scriitori slabi și sunt scriitori geniali, care te fac să vezi totul clar, ca și cum ai fi fost acolo și ai fi urmărit cu ochii tăi totul. În ce categorie credeți că se încadrează textul de mai sus?

Impulsionată de planurile colegilor duzinari, pentru o clipă am visat să găsesc pe blog un text destul de bun pentru a fi trimis la un concurs. Am căutat prin amintiri, apoi printre postările pe care le-am scris de-a lungul timpului pe aici. M-am gândit chiar să combin mai multe articole, în așa fel încât să scot ceva interesant. Ori sunt prea obosită, ori chiar nu mi se mai par bune… Cu mici excepții, printre care și Nu am dansat decât o vară. De ea mi-am amintit în timp ce căutam, după care am renunțat, convinsă fiind că eu trebuie să raman blogger. Atât!