Ceea ce păruse rece, fără suflet, se transformă deodată în ceva absolut fascinant. Gura rămâne mută, ochii încremenesc hipnotizați, urechile nici nu aud zgomotul asurzitor din jur, corpul nu simte căldura înăbușitoare. Ea, sticla topită, e miracolul fluid, e miere portocalie, e lavă incandescentă, e plastilină ce poate fi modelată.
Dintr-un ghemotoc de sticlă topită, prins la capătul unei țevi metalice, răsare bulbul pe care se vor așeza petalele trandafirului. O altă țeavă se apropie de prima, învârtindu-se încetinel, cât să nu piardă amestecul moale, care continuă să pară portocaliu. Sticla moale tocmai s-a lipit de ghemotocul de pe prima țeavă. O foarfecă uriașă taie o bucată din lava incandescentă. Un soi de clește prinde bucățica de sticlă și o strânge ușor, cât să îi imprime nervurile petalelor. Iar și iar, mișcarea se repetă…
Totul se întâmplă cu o viteză uimitoare. Petalele încep să se răcească. Ochii nu se mai pot desprinde de sticlă, mirați de transformările prin care a trecut. Ghemotocul își pierde încet culoarea, în timp ce petalele deja seamănă a pietre prețioase. Sunt rubine pline de nervuri, adunate în mănunchi, așa cum în natură doar trandafirul știe să își adune, petală cu petală, perfecțiunea. Sticla roșie, topită în micul cuptor, s-a metamorfozat. Din lava portocalie, aparent nemișcată, a răsărit un trandafir rubiniu, ce va înfrumuseța o casă și va bucura sufletele sensibile. Dar, pentru a rezista, rubinele trebuie ascunse întâi în cuptorul de recoacere. Să le lăsăm să-și facă somnul de frumusețe…
iar noi să mergem la Irealia, să aflăm ce fel de rubine au alții.
Eu chiar am crezut ca scri despre un rubin…apoi am vazut trandafir…zic nah! , e un trandafir din rubin… :D Foarte frumos ai scris!
Este fascinant felul în care se modelează sticla. Nu am văzut niciodată în realitate dar mi-ar plăcea. Mă întreb însă, unde aş putea să o fac, dar probabil aş găsi dacă aş căuta.
Rudele mele de la Buzău aveau un atelier de sticlărie, făceau un fel de Gale-uri, habar nu am cum se scrie, şi sticla aia încinsă era fascinantă. Doar că era prea cald in atelier. Frumoase asocieri.
Adriana,stiu si eu de sticla aia,da,cu numele ala,vrei sa zici ca rudele tale aveau atelierul ala?? Mai e? Stiu ca atunci cand eram mica erau faimoase si erau in magazine si ce-mi mai vorbea mama (buzoianca,cum stii) de ele.Pana si aici in Dk am o vaza mica,un cadou.
Vienela,povestea ta mi-a amintit de una a lui Vladimir Colin cu un sticlar,imi placeau povestile lui,dar cea cu sticlarul era fascinanta,cum facea el sticla.Asa si cu trandafirul tau ;)
Si uite asa aflu ca e alt cuvant la Irealia.Si chiar unul care imi place mult,si tot asa,din copilarie,din povesti.
Mi-ai trezit nişte amintiri legate de sticla topită.
Am lucrat la un robot care să ia o picătură din
sticla topită. Înlocuia munca a 6 oameni, iar directorul
fabricii căreia îi era destinat se ruga să întârziem
cât mai mult, ca să nu dea oamenii afară.
Adevărul e că sticla se lucrează cu inima, nu cu roboţi.
Spectaculos şi încărcat de emoţii drumul spre formă. Indiferent de formă!
Nu cred ca se mai folosesc astfel de procedee manuale. Pacat, ca era cu adevarat fascinant a poti vedea asa ceva. Foarte frumos a inflorit a trandafir rubinul tau.
Shhhhh, să nu-i tulburăm somnul! :)
Tot timpul m-a fascinat felul în care sticla devine, din ceva fără formă, o vază, un pahar sau orice altceva.
Am vazut si eu candva cum se faceau un fel de sticle, intr-un atelier. Trebuiau plamani, nu gluma.