Ceea ce păruse rece, fără suflet, se transformă deodată în ceva absolut fascinant. Gura rămâne mută, ochii încremenesc hipnotizați, urechile nici nu aud zgomotul asurzitor din jur, corpul nu simte căldura înăbușitoare. Ea, sticla topită, e miracolul fluid, e miere portocalie, e lavă incandescentă, e plastilină ce poate fi modelată.

Dintr-un ghemotoc de sticlă topită, prins la capătul unei țevi metalice, răsare bulbul pe care se vor așeza petalele trandafirului. O altă țeavă se apropie de prima, învârtindu-se încetinel, cât să nu piardă amestecul moale, care continuă să pară portocaliu. Sticla moale tocmai s-a lipit de ghemotocul de pe prima țeavă. O foarfecă uriașă taie o bucată din lava incandescentă. Un soi de clește prinde bucățica de sticlă și o strânge ușor, cât să îi imprime nervurile petalelor. Iar și iar, mișcarea se repetă…

Totul se întâmplă cu o viteză uimitoare. Petalele încep să se răcească. Ochii nu se mai pot desprinde de sticlă, mirați de transformările prin care a trecut. Ghemotocul își pierde încet culoarea, în timp ce petalele deja seamănă a pietre prețioase. Sunt rubine pline de nervuri, adunate în mănunchi, așa cum în natură doar trandafirul știe să își adune, petală cu petală, perfecțiunea. Sticla roșie, topită în micul cuptor, s-a metamorfozat. Din lava portocalie, aparent nemișcată, a răsărit un trandafir rubiniu, ce va înfrumuseța o casă și va bucura sufletele sensibile. Dar, pentru a rezista, rubinele trebuie ascunse întâi în cuptorul de recoacere. Să le lăsăm să-și facă somnul de frumusețe…

iar noi să mergem la Irealia, să aflăm ce fel de rubine au alții.