Cuvânt banal ce alunecă într-o mişcare rotundă spre valea plângerii sau spre locul unde raza caldă a soarelui luminează pământul, ai vrea tu oare să faci un mic popas la picioarele mele? Nu-ţi cer decât să îmi trădezi secretul tău. Să-mi spui cum de o dată îmi apari sub forma “îmi eşti drag” şi toţi ştiu că asta înseamnă te iubesc, iar dacă spun că îmi esti “drag ca sarea-n ochi”, situaţia se schimbă radical. Nici cuvântul sare nu sare prea departe. Aduce noi înţelesuri, uneori sărate, alteori desprinse de la pământ, avântate în mişcări bruşte. Ne-am putea juca aşa la infinit…

Omule, când stăm faţă în faţă şi ne privim în ochi, când îţi ascult inflexiunile vocii, ştiu că am înţeles exact ce ai dorit să transmiţi şi poate chiar mai mult, ceea ce ai dorit să ascunzi. Mai greu este când comunicăm prin mijloace moderne, când ne uneşte internetul, acest balaur cu multe capete, unele veninoase, altele numai bune de mângâiat blajin. Prea multe prescurtări, prea multe cuvinte noi, prea multă grabă în comunicarea surdă din spatele monitoarelor… Nu ştim sigur niciodată dacă am prins înţelesul exact, dacă ceea ce am transmis a ajuns în stare bună la interlocutor, dacă nu cumva adevăratul înţeles s-a rostogolit pe sub tastatura cu butoane deja obosite.

Câte înţelesuri poate avea o vorbă, un cuvânt, o frază, un gest, un zâmbet? Pe câte dintre ele le rostogolim conştient şi câte pornesc spre valea plângerii neobservate? Ştiţi voi de câte ori v-am zâmbit până acum? Nu ştiţi, pentru că nu mă puteţi vedea. Nici eu nu văd cum reacţionaţi când mă citiţi. Îmi pot imagina, dar nu este acelaşi lucru. Ştiţi voi de câte ori am rămas pe gânduri după ce am citit o frază oarecare pe vreun blog? Poate că ceea ce aţi dorit să transmiteţi cu acel articol nu avea nici o legătură cu gândurile mele, însă conexiunea era făcută şi un alt înţeles se năştea, rostogolindu-se prin lume.

În această seară rostogolesc înţelesuri mulţi dintre psi-lunatici.