Un copil care nu s-a lovit nicicând, care nu a stricat o jucărie sau nu a luat o notă proastă va fi mereu privit ca o bizarerie. La fel va păţi şi tânărul care nu va putea povesti o aventură amuzantă sau chiar mai puţin amuzantă din viaţa lui. La capitolul aventuri, ştiu sigur că băiatul meu va fi întotdeauna privit ca un tânăr normal, un tânăr care şi-a trăit această perioadă din plin. Dacă el nu le va povesti altora acum sau peste ani, am eu grijă să îi dezvălui secretele şi să relatez despre unele din întâmplările la care a fost martor sau participant direct.
A descoperit Ionuţ al meu de curând farmecul plimbărilor sub clar de lună. Nu, nu acele plimbări romantice cu fete despletite, cu poezii recitate în şoaptă, ci cu bicicleta albastră din dotare, gonind cu pletele părul abia tuns în vânt. Ziua stă în casă, ascuns la umbra deasă rară a copăcelului din faţa geamului, iar seara, după ce se întunecă, îşi adună prietenii şi ies la pedalat în parcul de la Sala Sporturilor. Mi s-a părut cam ciudat la început, până când am înţeles că soarele este deja prea puternic şi că unii tineri sunt prea fuduli pentru a umbla cu tricoul plin de transpiraţie prin oraş.
S-a întâmplat ca într-o seară frâna de spate să cedeze, în timp ce Ionuţ şi prietenii săi făceau concurs de viteză prin parc. A încercat să rezolve problema, dar neavând la ei nimic ajutător, a renunţat şi a găsit o soluţie de compromis. Încetinea mai greu decât prietenii lui cu această metodă, dar … cui îi păsa? Important era să poată ţine pasul cu ei, să poată frâna într-un fel sau altul, să ia parte în continuare la concursuri. După câteva încercări de a opri bicicleta, a simţit o arsură puternică în talpă, de parcă cineva i-ar fi jupuit pielea.
A trecut repede peste această neplăcere, fără să se întrebe ce a fost. Ajuns acasă, a descoperit cu stupoare că în talpa adidasului se căsca un crater imens, frumos lustruit de roata pe care încercase de atâtea ori să o oprească punând piciorul pe ea în timp ce se învârtea. Ruptă era şi şoseta, tot cu acelaşi model de crater. Băşica din talpă îi va aminti câteva zile că a fost inventiv şi a găsit o soluţie inedită de a opri roata. Mie mi se reaminteşte o dată la câteva ore că are nevoie de o altă pereche de adidasi, că nu mai poate frâna cu cei vechi. Eu mă gândesc să caut unii cu crampoane sau cu talpa dintr-un material pe care roata buclucaşă să nu îi poată toci sau găuri. :)
când eram micuță micuță și am primit prima mea bicicleta îmi plăcea să mă duc cu ea la țară pe unde erau pietre și se pun frână cu piciorul pe roata din spate. Am distrus foarte mulți adidași și papuci! Ce frumos era :))
Fericiţi toţi acei ce ştiu merge cu bicicleta. Că de aventuri vom auzi şi de acum încolo. Şi bine că n-a păţit piciorul vreo daună şi mai mare. Şi, tare frumos ai mai scris povestea, Vienela!
E mai bună metoda lui Ionuţ decât cea încercată de soră-mea chiar înaintea reînceperii şcolii – frânat cu faţa, încât a arătat câteva zile bune ca un mutant.
Altora nu le-ar fi trecut prin cap.
Totuşi, nu-i rezistentă talpa aia…
Mai bine tenisi gauriti , decat degete tocite de telecomanda!
Aha, avem si dovada.
… si eu care ma lupt in casa mea cu o alta “nocturna” ce-mi spune: “asa suntem noi, iesim pe racoare, tu nu vezi mami ce soare ?!”…si asta la insistentele mele de a misca “gasca” macar pe la 17 din casa :))
Asa cum spunea cineva mai sus, prefer oricand sa risc putin fizic decat sa stau o perioada indelungata fara pic de activitate. Nici eu nu mai stiu numarul de perechi de tenisi rupti de-a lungul vietii.
Sa-i iei unii cu talpi de otel ;) S-or gasi? :)