Risipire

Mă uit în jur, la oamenii pe care îi cunosc, dar și la necunoscuții care mă tot depășesc. Îi văd cum gonesc spre înainte, împinși de o singură idee, de un singur dor, de o singură motivație. Își urmează drumul fără să țină cont de piedici. Nimic nu îi poate abate din cale. Îi admir și, pe ascuns, îi invidiez. Ce voință de fier! Câtă determinare! Dar dacă într-o zi, la capăt de drum, vor descoperi că au ales direcția greșită, că totul a fost o risipire?

Mă uit la mine. Sunt doar un copil ce iubește frumosul din flori și din fluturi. Alerg, cu brațele întinse, netemătoare, către locul de unde o floare galbenă își flutură genele, ademenindu-mă. Nici bine nu o ating, că un fluturaș multicolor își ia zborul, făcându-mi semn să îl urmez. Mă poartă spre o floare albă, parfumată. Pe ea o vreau, îmi spun imediat. Mă aplec să îi sorb aroma. Chiar atunci, un alt fluturaș mișcă frenetic din antene și din aripi, etalându-și întreaga splendoare. Îl vreau.

Alerg de la flori la fluturi, alerg după orice nouă frumusețe, fără un scop precis, fără o țintă bine stabilită, fără o motivație concretă. Copilul din mine vrea să umble din creangă în creangă, să culeagă toate florile parfumate și să iubească toți fluturii multicolori. Nici măcar nu știu la ce mi-ar folosi capturarea și păstrarea lor. Știu doar că întreaga mea viață e o călătorie spre nicăieri, e vânare de vânt, e risipire.