S-a lăsat şi el, ca atâţia alţii, atras de mirajul banilor câştigaţi de la cei care păreau să o ducă mai bine decat românii. Deşi ceea ce urma să facă era mult sub calificarea lui, omul a acceptat să îşi lase familia, casa, afacerea care scârţâia şi a plecat spre ţara care astăzi este sugrumată de griji şi datorii. I s-a spus că rolul său în acea fermă era să aibă grijă de oi. Da, omul nostru urma să fie cioban.

A descoperit repede că pe acolo păstoritul nu semăna cu ceea ce ştia sau îşi imaginase că ştie despre această veche îndeletnicire. Nu exista nici un nea Gheorghe care să plimbe oile pe munţi, să stea rezemat în bâtă, cu căciula dată pe spate şi să cânte din frunză doinele transmise din străbuni. Din ce în ce mai mulţumit, omul şi-a luat slujba în primire şi a purces la treabă. Dimineaţa urca oile într-o remorcă de tractor şi le ducea până la unul dintre ţarcurile montate pe păşune. Se întorcea acasă şi repara câte un gard, mânca o bucată din roata de caşcaval sau se întindea la umbră, pe şezlong.

La prânz revenea la oile sale, pe care le muta într-un ţarc învecinat. Iar pleca acasă, iar îşi făcea de lucru sau moţăia pe undeva, până când venea ora potrivită pentru aducerea mioarelor acasă. Le urca în remorcă şi se oprea cu ele în curte, aşa cum îi ceruse încă de la început patronul. De aici începea calvarul omului. Ajunse acasă, oile încercau să fugă spre culcuş, dar personajul din povestea noastră nu le permitea. El trebuia să ţină oile grămadă în curtea spaţioasă, ca proprietarul lor, aşezat comod într-un fotoliu, cu ţigara în colţul gurii, să le poata admira.

Şi se pierdea patronul în reverie, şi uita să mai revină cu picioarele pe pământ, şi îl ţinea pe omul nostru în picioare, alergând după oile mai îndrăzneţe, până când soarele pleca la culcare, până când întunericul acoperea pământul. În acest timp putea fuma şi un pachet de ţigări, ba chiar încerca uneori să îşi numere oile care fugeau bezmetice în toate direcţiile. Omul nostru tăcea şi înghiţea înjurătură după înjurătură, blestemând în gând nevoia patronului de a-şi admira comoara.

Vrei, nu vrei, bea, Grigore, aghiasmă! îşi spunea omul în gând. Cioban ai vrut, cioban ai devenit! De ce nu îi trecea patronului prin cap să-şi numere oile când erau închise în ţarc, nu libere prin curte? Trei luni a rezistat omul acolo, în ţara caldă, cu peisaje minunate şi cu patroni nebuni (convingerea lui). S-a întors acasă şi a povestit, încă nervos, despre obiceiurile acelui proprietar de oi. Dacă ar dori cineva să îl înlocuiască, l-aş sfătui să-i sugereze patronului o metodă mai potrivită de a număra oile. Cu un binoclu puternic, o potecă de munte şi un cioban priceput, treaba s-ar termina mult mai rapid şi patronul nu ar mai fuma un pachet de ţigări în câteva ore.

 

oi