Reţeta unei seri pierdute

Ce face omul când nu are ce face? Îşi face de lucru, îşi omoară timpul, îşi găseşte o preocupare. Cam aşa aş răspunde la întrebare, în încercarea mea de a rămâne serioasă. Ce face omul când pofteşte la ceva dulce? Îşi cumpără sau îşi prepară acel dulce. Deci, ce credeţi că face Vienela când pofteşte la ceva dulce şi nu are chef să iasă din casă? Cotrobăie prin bucătărie, sperând să găsească vreo comoară ascunsă. Observă o pungă plină de stafide, un plic de cacao, nişte lapte proaspăt, ouă şi făină. Ceva rapid, trebuie să inventeze ceva rapid!

Acel ceva rapid s-a transformat în ceva care i-a ocupat o mare parte din seara ce se anunţa liberă. O plămădeală dintr-un cub de drojdie, puţin zahăr, puţină făină şi lapte călduţ, făină aruncată în grabă într-un castron, ceva gălbenuşuri de ou, coajă de lămâie şi zahăr vanilat, în lipsa untului puţin ulei, amestecate vreme de o ţigare. Poate că au mai fost şi altele pe acolo, dar în graba cu care Vienela arunca în castron, cine mai ştie?

A lăsat aluatul la dospit, a spălat vasele, a întins aluat, a pus cacao amestecată cu susan şi zahăr şi a ascuns în aluat stafide înmuiate în lapte (offf, mereu lipseşte romul în momentele cheie!). Când l-a aruncat în tavă (culmea este că a ales o tavă nepotrivită ca mărime), a descoperit că avea buba, aşa că i-a lipit un petic, să nu iasă bunătatea din el. Cât a stat gogoaşa asta la crescut în tavă, Vienela aproape că a terminat de făcut o supă-cremă de cartofi. Tava în cuptor, Vienela în dormitor, să împăturească nişte rufe strânse de pe sârmă. Tava afară din cuptor, Vienela cu aparatul în mână, întrebându-se dacă e cazul să râdă tot poporul de gogoaşa ei sau să ţină secretă reţeta unei seri pierdute lângă cuptor.