Se spune despre femeile însărcinate că sunt mai sensibile, mai uşor de impresionat, că trebuie protejate şi cei mai mulţi oameni chiar fac eforturi  pentru a le ocroti. Am simţit şi eu acest lucru pe propria piele timp de nouă luni. Nimeni nu mă lăsa să fac efort, toţi mă serveau cu alimente despre care bănuiau că mi-ar stârni pofte, mi se ascundeau informaţii care m-ar fi putut afecta psihic.

Lucram într-un sat din apropierea Ploieştiului, treceam prin natura, pe lânga pomi încărcaţi de fructe şi nu mă puteam abţine să nu întind mâna, să mă servesc. Dacă mă zărea cineva furând două prune sau o pară dintr-un pom, nu mai aveam scăpare… Mă băgau în curte, îmi umpleau geanta cu fructe, dar mai ales îmi ţineau predici despre păcatul de a fura în timpul sarcinii, despre petele de pe piele, cu care “sigur” se va naşte copilul meu. Deşi nu aveam superstiţii şi nu îi credeam, după ce l-am născut pe Ionuţ i-am verificat fiecare porţiune de pe corp, să văd dacă l-am însemnat furând flori şi fructe. Nimic. Nici un semn. Era alb ca spuma laptelui şi nu avea decât o aluniţa pe gât.

În schimb, nu am fost scutită de sperieturi şi necazuri în timpul sarcinii. Prima dată s-a întâmplat când am văzut un băiat de vreo 18 ani lovit de camion. Am început să ţip necontrolat, în timp ce oamenii erau preocupaţi să adune conservele căzute din maşina răsturnată.

Tot când eram însărcinată a murit maia. Avea 84 de ani. Nu a avut răbdare să mai aştepte câteva luni, să îmi vadă băiatul. Dar dacă este adevarat că oamenii ajung în cer şi ne pot vedea, sunt convinsă că este mândră de el.

Dar cel mai tare cred că am fost afectată în ziua când firma la care lucram a luat foc. Incendiul s-a întins cu o viteză incredibilă. Era zi de salariu, tocmai fuseseră aduşi banii de la bancă, toate actele firmei erau înăuntru, iar patronii ieşiseră în curte ţipând, fără să fi încercat să salveze ceva. Până să ajungă pompierii acolo, fostul meu soţ, tatăl copilului, cu care eram colegă, intrase de câteva ori înăuntru. A scos geanta cu bani, actele, tot ce a considerat că este important, fără să îi pese că era ars pe mâini, că aproape nu le mai simţea. Apoi a luat de la un vecin un fier lung şi îndoit, l-a agăţat de cablul de înaltă tensiune care alimenta firma, încercând să îl rupă. Atunci am căzut aproape inconştientă în iarbă, repetându-i la infinit numele.

Începusem acest articol cu gândul să răspund unei lepşe primite de la Emil, OchiVerzi, Probiu şi Raluca, dar văd că am deviat. Era o leapşă despre fructe, cu puţine întrebări, pe care eu oricum aveam de gând să le modific puţin. Le-am modificat de tot. :))