Ascuns de privirile curioşilor, pe un traseu nemarcat care porneşte din Buşteni, ne aştepta la fiecare sfârşit de săptămână refugiul alpiniştilor, o căbănuţă de lemn, până la care urcam prin pădurea de o rară frumuseţe timp de aproape două ore.
Ca într-o piesă scrisă de Caragiale, am ajuns să iubesc acest traseu şi refugiul mititel după ce prietena mea cea mai bună s-a împrietenit la cataramă cu o colegă de clasă care locuia în Buşteni. Colega avea un vecin care crescuse printre salvamontişti. El a fost cel care ne-a convins să lăsăm tradiţionalele trasee montane şi să încercăm altceva.
Îi plăcea să se caţere pe stânci şi ne-a târât după el pe poteci umflate de rădăcinile ieşite ca nişte trepte, prin pădurea care şi vara avea un covor gros de frunze uscate, unde piciorul intra până mai sus de gleznă. Ne-a dat să bem apă dintr-un izvor de cleştar, o apă rece ca gheaţa, limpede şi plăcută la gust.
Apoi ne-a dus să vedem cabana construită de salvamontişti. Eram un grup de vreo 10 tineri, gălăgioşi şi plini de voioşie, neînvăţaţi cu grelele condiţii găsite acolo. Iarna topeam zăpada pentru a ne spăla pe mâini şi pe ochi, vara ne ciocănea bătrânul urs la uşă, să îşi ceară franzela cu care era obişnuit. Closetul era de fapt o căsuţă formată din scânduri, jumătate suspendată deasupra prăpastiei. Mai sus de cabană, am avut de câteva ori ocazia să văd păscând caprele negre, care nu erau chiar negre.
Singurul care era echipat ca pentru munte se dovedea a fi băiatul din Buşteni, cel care nu pleca fără bocanci, fără coardă, pitoane şi cum se mai numesc toate acele piese. În aceste condiţii, normal că mereu eram certaţi, atât noi, cei veniţi din Ploieşti, cât şi prietenul care ne aducea acolo.
Într-o toamnă, prietena mea a fost la un pas de a-şi pierde viaţa şi doar viteza cu care au reacţionat băieţii a salvat-o. Avea nişte cizmuliţe de piele întoarsă, cu talpa absolut plată, bune de plimbat pe bulevard într-o zi de primăvară, care au “ajutat-o” să alunece pe frunzele umede la vale, într-o prăpastie. Cu o prezenţă de spirit remarcabilă, unul dintre băieţi a prins-o de mână, iar ceilalţi au sărit imediat în ajutor, reuşind să o scoată de acolo.
Sunt mulţi, mulţi ani de atunci. Am pierdut legătura cu băiatul din Buşteni. Nici măcar nu îi ştiu numele de familie. Aş vrea să refac odată acel traseu, dar nu mă încumet fără călăuză. Mi-e dor de acele vremuri, de acele locuri, dar nu sunt sigură că le-aş mai recunoaşte. Şi cum traseul este nemarcat, aţi avea ocazia să mă vedeţi la ştiri.
Uneori inconstienta noastra poate provoca tragedii…
La 18 ani, prea putini sunt precauti. :))
@vienela: dar niste poze cu cabana si locurile respective nu ai???
Ultima data am fost acolo acum 22 de ani. ;)
Daca aveam poze, probabil puteam sa ma orientez mai usor.
dupa atatia ani poate nici nu mai exista cabana
Nu cabana m-ar interesa, ci drumul pana acolo. Era de basm…
am fost si eu la un moment dat intr-o gasca de geologi cu care am mers prin cele mai ascunse cotloane. Odata era sa fac revelionul intr-o pestera … :D Nu, nu era planificat!
Pacat ca nu ai reusit. Ar fi fost probabil una dintre cele mai tari amintiri. :-P
Ce amintiri ai starnit în mine! Nu era weekend sa nu mergem pe munte,ani buni am batut cararile muntilor. Ce vremuri si ce tineri eram! :))
La fel si noi… Pana cand ne-am tras fiecare la casa lui am batut muntii in lung si in lat. :))
Asa arata refugiul acela. E doar un loc unde se adapostesc alpinistii care escaladeaza in zona de alpinism Costila
Sincera sa fiu, adapostul nu imi spune nimic. Nu as putea garanta ca acolo mergeam, desi imprejurimile mi se par mai mult decat asemanatoare. Multumesc mult.
Cred ca in primavara voi incerca sa ajung pe acolo.
frumoasa povestioara :) , pacat ca nu-ti mai amintesti traseul, poate am fi avut si noi o sansa sa mergem pe acolo ;))
Acum mi-am dat şi eu seama că nu am mai fost de mult pe la munte. Obişnuiam să merg în fiecare an înainte…Chiar mi-e dor de puţină aventură! :D
Probabil acum nu ar mai fi la fel…:)
Majoritatea accidentelor montane sunt cauzate de echiparea necorespunzatoare a “alpinistilor” de ocazie care cutreiera traseele.
Pe Jepii mici am reusit sa salvez si eu un coleg .
L-am prins de cadrul de aluminiu al rucsacului si din fericire prinderile din jurul umerilor au tinut.
De vina a fost si de data asta talpa necorezpunzatoare a pantofilor sport pe care ii purta.
Tare mi-e ciuda ca nu am facut niciodata drumetii montane in adevaratul sens al cuvantului. Asa imi vine sa urc si sa urc si sa urc, dar nu am prilejul si nici conditia fizica. Dar lasa ca ma fac eu mare!
E bine daca dupa o astfel de peripetie mai aveti curajul sa va “plimbati” pe acolo :))) … bine, acum nu voi pe cat cea in cauza :D
Aplinism nu am avut ocazia sa fac niciodata, dar cu siguranta o sa o fac si pe asta:)) si ma bate gandul foarte tare sa fac si bungee jumping :d
Inca o aventura deosebita marca Vienela. :D Nu ti s-a dezvoltat intre timp instinctul de conservare? Nu te temi sa risti?
vara asta cand am fost la Busteni am vazut si eu caprele negre care,ai dreptate,nu sunt negre…
bine,eu eram in telecabina :)
Am ajuns si eu la cabana de salvamontisti despre care povestesti… Si am alunecat si eu, desi aveam bocanci in picioare, pe roua frunzelor. N-au fost niste salvamontisti sa ma prinda, m-a ajutat doar prietenul meu de-atunci si mainile mele care s-au prins de-o radacina. N-am mai avut curaj sa urc nici pe trasee batute si rasbatute… :D
Am fost si eu candva pe trasee…dar parca nu chiar asa periculoase…
La cabane… n-as fi stat nici atunci, nici acum.
Nu m-as mai duce. Atunci eram in facultate, n-aveam ce face :))
Te rog eu, macar bocanci sa ai la tine!
Eu facam, pana anul trecut, trasee de o zi. Sper sa mai pot urca ! :))