Ascuns de privirile curioşilor, pe un traseu nemarcat care porneşte din Buşteni, ne aştepta la fiecare sfârşit de săptămână refugiul alpiniştilor, o căbănuţă de lemn, până la care urcam prin pădurea de o rară frumuseţe timp de aproape două ore.

Ca într-o piesă scrisă de Caragiale, am ajuns să iubesc acest traseu şi refugiul mititel după ce prietena mea cea mai bună s-a împrietenit la cataramă cu o colegă de clasă care locuia în Buşteni. Colega avea un vecin care crescuse printre salvamontişti. El a fost cel care ne-a convins să lăsăm tradiţionalele trasee montane şi să încercăm altceva.

Îi plăcea să se caţere pe stânci şi ne-a târât după el pe poteci umflate de rădăcinile ieşite ca nişte trepte, prin pădurea care şi vara avea un covor gros de frunze uscate, unde piciorul intra până mai sus de gleznă. Ne-a dat să bem apă dintr-un izvor de cleştar, o apă rece ca gheaţa, limpede şi plăcută la gust.

Apoi ne-a dus să vedem cabana construită de salvamontişti. Eram un grup de vreo 10 tineri, gălăgioşi şi plini de voioşie, neînvăţaţi cu grelele condiţii găsite acolo. Iarna topeam zăpada pentru a ne spăla pe mâini şi pe ochi, vara ne ciocănea bătrânul urs la uşă, să îşi ceară franzela cu care era obişnuit. Closetul era de fapt o căsuţă formată din scânduri, jumătate suspendată deasupra prăpastiei. Mai sus de cabană, am avut de câteva ori ocazia să văd păscând caprele negre, care nu erau chiar negre.

Singurul care era echipat ca pentru munte se dovedea a fi băiatul din Buşteni, cel care nu pleca fără bocanci, fără coardă, pitoane şi cum se mai numesc toate acele piese. În aceste condiţii, normal că mereu eram certaţi, atât noi, cei veniţi din Ploieşti, cât şi prietenul care ne aducea acolo.

Într-o toamnă, prietena mea a fost la un pas de a-şi pierde viaţa şi doar viteza cu care au reacţionat băieţii a salvat-o. Avea nişte cizmuliţe de piele întoarsă, cu talpa absolut plată, bune de plimbat pe bulevard într-o zi de primăvară, care au “ajutat-o” să alunece pe frunzele umede la vale, într-o prăpastie. Cu o prezenţă de spirit remarcabilă, unul dintre băieţi a prins-o de mână, iar ceilalţi au sărit imediat în ajutor, reuşind să o scoată de acolo.

Sunt mulţi, mulţi ani de atunci. Am pierdut legătura cu băiatul din Buşteni. Nici măcar nu îi ştiu numele de familie. Aş vrea să refac odată acel traseu, dar nu mă încumet fără călăuză. Mi-e dor de acele vremuri, de acele locuri, dar nu sunt sigură că le-aş mai recunoaşte. Şi cum traseul este nemarcat, aţi avea ocazia să mă vedeţi la ştiri.