Reflexul lui Pavlov în varianta brunesciană

Umanii învaţă în şcolile lor o poveste, un basm care să le crească stima de sine. Cei mai mulţi dintre ei sunt atât de fuduli şi puturoşi, încât nu se mai obosesc să gândească. Li s-a spus la şcoală despre reflexul lui Pavlov şi au înghiţit găluşca nemestecată. Orice om de pe planetă vei întreba, îţi va spune că acest cercetător rus, Pavlov, a făcut un experiment prin care să dovedească lumii teoria sa în legătură cu reflexul condiţionat. A închis un câine într-o cameră întunecată. După 30 de secunde a aprins becul şi a hrănit patrupedul. A repetat această procedură de câteva ori, oferind de fiecare dată câinelui hrană după aprinderea becului. A constatat că animalul începea să saliveze atunci când se aprindea lumina. I-a spus reflex condiţionat.

S-au gândit vreodată umanii la faptul că această condiţionare se numeşte Reflexul lui Pavlov şi nu Reflexul câinelui? Nu. Ei aşa au învăţat, aşa au spus, fără să aibă habar cum au stat în realitate lucrurile. Adevărul este că acest experiment l-a făcut pe câine să exclame: ce reflex condiţionat la bătrânul Pavlov! Cum se aprinde lumina, cum îmi aduce mancarea! La fel procedează acum şi stăpâna mea, Vienela. Face cafea dimineaţa. O pune în ceaşcă şi atunci eu încep să dau semne că vreau să fiu scos afară. Ea spune imediat: ce reflex condiţionat pe Bruno! A învăţat să ceară afară exact când torn cafea în ceaşcă. Nici o clipă nu se gândeşte la felul în care mă priveşte când face acest lucru, de parcă s-ar teme că voi cere să fiu scos afară. Se numeşte reflexul lui Pavlov în variantă brunesciană.

Ca o concluzie, vreau să menţionez că e grea viaţa de câine. Umanilor trebuie să le explici totul pe îndelete, cu mare răbdare. Unii nu se încred în spusele mele tocmai pentru că au învăţat în copilărie un basm frumos despre reflexul condiţionat, despre faptul că omul ar fi mai inteligent decât patrupedul său.