Am fost la un singur spectacol de-al lui, în Ploieşti, prin 1986 şi de atunci i-am rămas admiratoare înfocată, deşi peste el s-a cam aşternut uitarea, odată cu moartea sa prematură, în anul 2000. Excepţie fac concertele folk organizate anual de ziua artistului, 21 septembrie.

Nu îmi aduc aminte nici măcar dacă spectacolul s-a ţinut la Teatrul Toma Caragiu sau la Casa de Cultură a Sindicatelor, pentru că imaginea pe care o păstrez în memorie este legată strict de Vali Sterian şi a sa Companie de Sunet. Am stat în primul rând şi nu mi-am dezlipit ochii de la ei pe tot timpul spectacolului, am cântat alături de ei, mi-au zâmbit şi mi-au făcut cu mâna.

Descopăr cu mâhnire că mulţi dintre adolescenţii de astăzi nu au nici cea mai vagă idee de acest artist rebel care a cântat de la folk până la hard rock. Îsi compunea singur versurile, transmiţând mesaje critice la adresa situaţiei sociale şi politice de la noi. Mereu cenzurat, Sterian nu s-a sfiit să critice voalat până şi regimul comunist.

Vreau să amintesc aici câteva melodii:  “Escu”, “Amintire cu haiduci”, “Vino, Doamne”, “Sunt vinovat”, “Nopţi”, “Veac XX”, “Exerciţiu” şi “Imnul golanilor”.

Încerc să îmi imaginez ce ar fi avut de spus Valeriu Sterian zilele astea, despre mizeriile găsite pe sub covoarele politicienilor noştri.

PS: Tot legat de muzică, am un abonament pentru cele trei zile la B’est Fest, primit de la Ana Q. , căreia îi mulţumesc încă o dată din suflet. Din păcate, eu vreau să merg mâine la Cars Challenge, iar băiatul meu nu este deloc încântat de ideea de a merge singur la Bucureşti pentru trei zile, nici chiar de dragul celor de la Parazitii. Dacă este cineva interesat, aştept să mă anunţe printr-un e-mail, pentru a pune la punct detaliile.