Răul uman e dincolo de gardul grădinii zoologice, spune povestea de astazi. Este povestea unui elefant așa de trist… Cam cum sunt toți elefanții din grădinile zoologice. Era captiv de când se știa. Drumul până aici fusese lung și tare chinuitor. La sosire îi dăduseră apă rece, fructe și ierburi de tot felul. Pe unele și le amintea după miros, pe altele după formă. De atunci îi dădeau în fiecare zi hrană proaspătă.
De câte ori mânca din fructele zemoase, dorul de casă îl sfâșia pe interior. Nu mai știa să se joace. Nici habar nu avea că îi lipsea socializarea cu alți elefanți. Se mișca de parcă ar fi fost bolnav. Doctorul grădinii zoologice îi făcea deseori analize. Credea că o suferință fizică îl chinuie și îl macină. Până și copiii care veneau să îl viziteze observau că elefantul era trist, apatic, bolnav de un dor neînțeles.
Ce mod mai simplu și mai plăcut cunoști decât poveștile pentru a învăța copilul despre tot ceea ce îl înconjoară? Cartea Cel mai frumos anotimp se adresează copiilor de toate vârstele. Este scrisă într-un limbaj simplu, pe înțelesul lor. Ilustrațiile din această carte de povești sunt excepționale. Învață copilul despre anotimpuri și despre lunile anului în timp ce se plimbă alături de urși polari și de elefănțica Sara.
Sufletul îi era sfâșiat de o durere pe care oamenii nu o puteau înțelege
Primise o întreagă clădire și o curte spațioasă. Avea jucării, nisip și bușteni. O mulțime de îngrijitori care îl supravegheau. Erau atenți la fiecare mișcare a blândului uriaș. Dar ce folos, dacă sufletul îi era sfâșiat de o durere pe care oamenii nu o puteau înțelege? Știți și voi cât de rece și crudă poate fi specia umană.
Își ascunde ferocitatea sub pretexte lacrimogene. Salvați animalele! Nu lăsați elefanții să piară! Puiul de elefant a rămas fără mamă. Nu va supraviețui în sălbăticie. Mai bine îl închidem într-o grădină zoologică! Toți copiii viitorului trebuie să îl poată vedea pe viu, în mărime naturală. Elefantul nu trebuie văzut doar în poze și documentare vechi!
Ce le pasă oamenilor că asta înseamnă o viață trăită într-o infinită tristețe? E doar un elefant, nu-i așa? Un animal care, în mediul lui natural, omoară oameni și distruge recolte. Prea puțini sunt cei care vorbesc limba elefanților. Mult mai puțini cei care au timp să le asculte poveștile dezolante. Mi-am lipit capul de geamul care ne despărțea. Am închis ochii și am ascultat Povestea elefantului:
Mătușa tocmai găsise o creangă plină de frunze. Mă amenința, în glumă, că o rupe în spinarea mea dacă nu mă potolesc. Niciodată nu ar fi recunoscut că se distra. Nici că era mândră când mă vedea cocoțat pe bușteni, scrutând zările. Dar bunica nu glumea. Un semn scurt din cap și știam imediat că trebuie să cobor. Să merg alături de ceilalți. Joaca era doar pentru clipele când făceam popas, să se odihnească bătrânii și puii abia născuți. Și pentru când găseam apă, să ne răcorim trupurile înfierbântate de umbletul prin soare.
În secunda următoare am auzit bubuitura. Un zgomot puternic, ca atunci când calci cu toată greutatea pe crengi uscate. M-am uitat în jur, nedumerit. Mama avea privirea tulbure. Se împleticea încercând să meargă. M-am dus spre ea, să o întreb ce a pățit. Când am ajuns aproape, mama a îngenunchiat. Apoi a căzut cu capul în nisip.
Nu s-a mai ridicat niciodată, deși toți am încercat să o ajutăm. A rămas cu ochii lipiți de soare. Mătușa a strigat spre mine să fug. Bunica mi-a dat un ghiont. Nu m-am putut mișca. Am rămas lângă mama. Așa m-au găsit oamenii care o împușcaseră. M-au lovit. Apoi m-au legat. M-au urcat într-o mașină. Am străbătut mări și țări.
Într-un final am ajuns aici. E locul unde oamenii își imaginează că e casa mea. Se miră că nu apreciez confortul pe care mi l-au oferit. Se supără când nu răspund strigătelor și nu stau cu fața la ei, să-mi facă poze. Rareori trece pe aici câte un suflet bun, care îmi înțelege limba și care îmi ascultă povestea. Atunci mă descarc. Oftez. Plâng. Îmi scriu tristețea pe nisip, apoi o calc în picioare.
Ies la soare. Dar afară e un gard care încercuiește curtea. Dincolo de gard sunt oameni răi. Copii gălăgioși. Mașini și arme. Răul uman e dincolo de gardul grădinii zoologice. Nu pot scăpa. Pentru mine nu există scăpare. Și dacă m-ar elibera, unde să mă duc? Cum să îmi regăsesc familia și viața de odinioară? Sunt doar un elefant. Sunt doar un elefant?
4 thoughts on “Răul uman e dincolo de gardul grădinii zoologice”