În loc să îmi văd de treaba mea, că aveam multă, sâmbătă dimineaţă mi-am pierdut timpul şi m-am enervat citind nişte critici la adresa sportivilor români participanţi la Olimpiada de la Londra. Totul s-a întamplat pe facebook, site-ul unde nu petrec prea mult timp, dar pe care îl ţin deschis cât stau la calculator.

Unul dintre bloggerii cu care sunt “prietenă” acolo a spus la un moment dat că sportivii români vor primi la întoarcere maşini, bani, prima pagină a ziarelor, recunoaştere naţională şi laude, cu toate că unii dintre ei s-au făcut de râs. Compara această situaţie cu cea din Coreea de Nord, unde pe sportivii fără rezultate îi aşteaptă inchisoarea în lagărele de muncă.

Asta a fost scânteia care a aprins focul şi care m-a făcut să vorbesc cu acel băiat puţin mai mult de o oră, să îi arăt că nu este o ruşine să participi la o întrecere de o asemenea amploare, că fiecare dintre noi ar vrea să fie “cel mai bun” într-un domeniu, dar că nu ne iese mereu, oricât ne-am strădui.

Poate că sunt eu prea indulgentă sau prea puţin ambiţioasă, după cum spunea el, dar simpla participare la o întrecere mondială mi se pare o dovadă suficientă că sportivii români sunt buni, că au muncit enorm pentru a deveni ceea ce sunt, chiar dacă nu au adus la fel de multe medalii ca în anii trecuţi.

Acet blogger foarte tânăr, viitor jurnalist, consideră că avem dreptul şi datoria de a-i judeca pe sportivii participanţi la olimpiadă, că asta poate fi un impuls pentru ei, că nu trebuie să ne mulţumim cu puţin şi nu vrea sub nici o formă să aplaude simpla lor participare. Nu am avut timp să îl întreb dacă i se pare mai bună soluţia găsită de nord-coreeni.

Părerea mea fermă este că în spatele acestei participări se află copilării pierdute în săli de antrenamente, mii de ore de muncă infernală şi dezamăgirea de a nu fi reuşit să fie cei mai buni. Eu nu reuşesc să alerg până la staţia de autobuz şi ca mine mai sunt câteva milioane de români, care nu vor ajunge să participe la nici o olimpiadă, nici măcar în calitate de spectatori. Dar avem dreptul să ne dăm cu părerea şi să îi judecăm pe cei care au ajuns.

Deci, el crede că îi putem ignora la întoarcere pentru că nu au adus suficiente medalii, eu cred că îi putem aplauda pentru toate eforturile depuse până acum, chiar dacă nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor noastre.

La un moment dat spiritele s-au cam încins, eu l-am întrebat dacă el a reuşit cumva să devină cel mai bun din lume în vreun domeniu, i-am spus că avem nevoie de un judecător(poate că termenul ideal ar fi fost jurat) între noi şi am încheiat, pentru că mă pregăteam de plecarea la Cheia.

Aş vrea să vă întreb şi pe voi. Merită sportivii români să fie aplaudaţi sau trebuie să aruncăm cu pietre din cauză că nu au luat mai multe medalii?