Multe tâmpenii am făcut în copilărie, parcă prea multe pentru o fetiţă. De unele îmi amintesc cu plăcere, de altele încă mă mai ruşinez. Dar oricât m-am zbătut, nu am reuşit totuşi să îl întrec pe vărul meu, care le-a scos câteva fire de păr alb părinţilor mei. Avea 14 ani când s-a mutat la noi. Vârsta la care băieţii încep să aibă idei…

Nu îl puteau convinge să se tundă, cu toate că avea mereu reclamaţii din partea profesorilor. Prefera să aibă mereu nota scăzută la purtare, decât să renunţe la hălăciuga de păr pe care o dădea cu tot felul de “geluri”- apă cu zahăr, bere sau albuş de ou. Îi plăcea să picteze şi îşi lipise toate lucrările în camera lui, pe pereţi, deşi tata îi pregătise mape în care să le ţină. Nu mai era loc nici să pui o poză de 9/13. Cânta la muzicuţă la cele mai nepotrivite ore, de obicei dimineaţa devreme şi seara târziu, spre “bucuria” vecinilor. Ascundea prin casă diverse chestii ciudate: sticle cu carbid, bucăţi de smoală, pietre, beţe şi fiare, pe care le găsea mama când făcea câte o curăţenie mai serioasă.

Aştepta ca tatăl meu să spună că nu mai poartă o anumită cămaşă şi imediat şi-o însuşea. Până când l-a prins tata umblând pe stradă cu una dintre cămăşile lui kaki, de la uniformă. Nu i-a fost prea bine în acea zi. Dar timpul a trecut şi vărul meu a uitat. Sau a crezut că nu va fi prins. Îi cumpăraseră ai mei o pereche de blugi. Nu i-au plăcut, aşa că a decis să le facă “mici modificări”. A luat o cărămidă şi a frecat partea din faţă a blugilor, cea de pe coapse, până când le-a schimbat culoarea, până când i-a decolorat. Apoi a luat din şifonier epoleţii vechi, pe care tata nu îi mai folosea şi a pus zeci de stele pe cusăturile blugilor, în loc de vipuşcă. Ce a urmat rămâne în familie… :))