Rădăcini rupte. Moartea umanității e aproape

Rădăcini rupte. Moartea umanității e aproape

Mă dor aceste rădăcini rupte. Moartea umanității e aproape. Am plecat în Scoția obligată de situație, nicidecum din dorința mea de a-mi abandona casa, pisicuțele, confortul, țara. Dar am avut de ales între a-mi abandona soțul și copilul sau a-mi abandona țara. Dacă ar fi fost să aleg eu, mi-aș fi îndreptat privirea către zări mai calde. Poate Italia, poate Spania.

Una dintre rădăcinile care mă țineau în România, cea mai groasă dintre ele, s-a rupt când copilul mi-a spus că se mută în UK. A se vedea Când puiul își ia zborul. A plecat și Mihai să testeze terenul, convins fiind că nu îmi voi mai găsi locul fără Ionuț al meu.

Pe rând, alte mici rădăcini au început să se rupă. Deși sunt o femeie puternică, simt uneori cum îmi fuge pământul de sub picioare. Simt că mă voi prăbuși neștiută pe un vârf de deal de la capătul pământului.

Îmi lipsește ceva și nu știu ce. Poate să vorbesc mai mult în limba mea, poate să întâlnesc oameni, poate să calc pământul din care mi-am extras o viață întreagă seva, poate doar să zac fără să fac nimic, poate toate astea la un loc. Derulând filmul vieții, îmi dau seama că prima rădăcină s-a rupt în momentul în care l-am salvat pe Bruno de la ghena de gunoi. Vai, pe câți am deranjat atunci. Câți români m-au înjurat văzând că plimb un maidanez în lesă, “în loc să am grijă de un copil”. Unde mai pui că se pișa pe stâlpii de iluminat, porcul naibii!

Au fost oameni care, atunci când am spus că îmi fac bagajele pentru vacanța în Sardinia, m-au acuzat că am uitat de unde am plecat. Mi-au întors spatele, foc de supărați. I-am înjurat cu sete. În gând. Câștigasem cu greu banii de vacanță. Doar eu știu ce dureri de spate am îndurat, doar eu știu cât mi-a fost de dificil să îmi găsesc locul într-o țară a cărei limbă nu o înțelegeam pe deplin, doar eu știu câte eforturi am făcut pentru a înțelege un popor care se ghidează după alte concepte de viață.

Eram liberă să plec unde aveam chef, să vizitez ce voiam. Eram, de asemenea, liberă să îmi strig bucuria de a fi ajuns la nivelul la care să îmi permit o amărâtă de vacanță într-o țară străină. Ce anume îmi reproșau oamenii, de fapt? Atunci s-a mai rupt o rădăcină. Multe alte mici firișoare se frâng zilnic, în timp ce urmăresc știrile venite din România. Ură, dezbinare, mizerie, minciună, moarte. E tot ce poți vedea la știri. Internetul, de asemenea, e supraîncarcat de mizerie și ură. De prostie și nesimțire.

Mă întreb ce se va întâmpla cu mine când și ultima rădăcină dezgolită se va rupe. Mă voi simți dezrădăcinată sau voi fi destul de puternică pentru a mă ancora mai bine în pământul care m-a primit cu brațele deschise? Cel mai dureros este să mă gândesc la ce se va întâmpla cu țara mea. Mi-e lehamite de patriotismul afișat în zi de sărbătoare. Îmi iubesc țara, căci acolo m-am format și am devenit cea care sunt astăzi. Dar nu pot, nu mai pot să văd urări decembriste și steaguri tricolore la profil de facebook.

Nu pot nici măcar să sper că rădăcinile României mai sunt sănătoase, că nu au putrezit. O țară în care copiii și bătrânii ard de vii, o țară în care bolnavii zac dezbrăcați în mizeria spitalelor, regret să o spun, dar nu pare să aibă vreun viitor. Mă doare și nu știu ce mă doare. Mă dor rădăcinile pierdute. Mă doare teama de viitor. Mă dor ura și răutatea oamenilor. Mă doare frica de moarte.

Rădăcini rupte. Moartea umanității e aproape.