Treceam prin piaţă, cu gândul să merg la cofetărie, să cumpăr o prăjitură, când am văzut la o bătrânică un coş împletit din nuiele, plin cu puişori de găină. Nu mai văzusem  niciodată un pui de găină şi mi-au plăcut atât de mult, încât am renunţat la dulciuri pentru a cumpăra unul dintre gemenii din coş. Era atât de mic, de fragil, de galben şi pufos… Îl mângâiam cu vârful unghiei, de teamă să nu îl rănesc.

Când m-au văzut părinţii cu el, au dat ochii peste cap, disperaţi. Abia renunţasem la a mai aduce câini şi pisici în casă. M-au lăsat să îl adăpostesc în balcon, avertizându-mă că va creşte, puful se va transforma în pene şi va deveni o găină numai bună de mâncat. Normal că nu mi-a convenit, dar speram să nu se întample, să fie doar o minciună.

Însă nu a fost minciună. În toamnă, când am plecat la şcoala, m-au întrebat dacă am de gând să mai ţin găina în balcon sau facem o friptură. După discuţii îndelungi şi promisiunea că voi curăţa în continuare balconul, mi-au dat voie să o păstrez.

Nu mâncam gutui, iar mâncarea dulce de gutui pe care o prepara maia îmi întorcea stomacul pe dos, îmi dădea aceeaşi senzaţie pe care am avut-o mai târziu văzând prosciutto con melone.

Nu îmi aduc aminte când am învăţat poezia, nici despre ce era vorba în ea, dar ştiu că din clipa când am aflat că “au puf galben ca de pui” mi-au plăcut gutuile, cu toate că până atunci mi se păruseră prea acre.. Tot de atunci a început să îmi placă şi mâncarea de gutui, a cărei reţetă am uitat-o între timp. :((

Pe Gabi, nepoţelul meu, l-am păcălit să mănânce gutui repetând de câteva ori că sunt puţin acre, puţin dulci, că simţi întâi acreala, apoi îţi rămân în gură parfumul şi dulceaţa. Mititelul! Muşca din gutuie, se strâmba, apoi zâmbea spunând: puţin acră, puţin dulce…

Ca pe o curiozitate de sfârsit de articol, aflaţi că vechii greci foloseau gutuia pe post de gumă de mestecat sau apă de gură, înaintea primului sărut, în noaptea nunţii.