Deşi nu suntem gemene, ba chiar ne despart vreo doi ani, părinţii ne îmbracă la fel. Astăzi avem rochiţe bleu, cu buzunare în lateral şi volănaşe la mâneci şi la poale, ciorăpei albi şi săndăluţe. Este cam răcoare, a plouat toată noaptea. Iarba udă ne dă fiori, dar nouă nu ne pasă. Maia ştie că suntem în faţa blocului. Probabil nu ne va observa lipsa, ocupată fiind să facă mâncare şi ordine prin casă.
O iau pe surioara mea cea mică de mânuţă, le chem pe Lizi şi pe Lore şi ne grăbim spre leagănele din apropierea câmpului. Suntem norocoase, băieţii cei mari au plecat la şcoală, unde învață supravegheați de doamnele învăţătoare, aşa că ne hazardăm să traversăm balta imensă formată de ploaia torenţială, pentru a ne juca fără să fim gonite imediat.
Leagănele sunt spaţioase. Ni le împărţim râzând fericite, deşi ciorăpeii ne sunt uzi, Lore a alunecat şi ne-a stropit, iar sora mea este plină de noroi până şi pe faţă. Cântăm fericite, ne luăm avânt ca să prindem viteză, în timp ce noroiul uscat ne strânge pielea. Soarele s-a ridicat și ne salută cu câteva raze anemice.
Deodata Lizi se opreşte speriată, privind în direcţia blocului nostru. Îi urmăresc privirea şi o văd pe maia, cu nuiaua în mână şi încruntată. S-a terminat distracţia noastră. Nu ne bate niciodată. Dar ne va certa. Ne va spune lui tata. Coborâm din leagăne. Încercăm să traversăm balta. Picioarele se împotmolesc. Ne ţinem de mânuţe. Cădem. Încep să plâng. Suntem pline de pământ şi înfricoşate.
Noroiul este tot mai gros şi nu reuşim să ne eliberăm, iar maia nu se încumetă să vină după noi. Este bătrână şi slabă, nu are putere să ne ridice în braţe. Încerc să mai fac un pas şi cad iar, trăgând-o după mine pe aia mică. Plânge şi se freacă la ochi, îi intră noroi şi plânge mai tare. În sfârşit, prin apropiere trece un băiat cu mapa în mână şi se oferă să ne scoată din încurcătură.
Băiatul ăsta este uriaş, are o forţă imensă. A luat-o pe Romi pe un braţ, pe Lore pe celălalt braţ. Din trei paşi a ajuns cu ele pe asfalt. Se întoarce după mine şi după Lizi. După alţi trei paşi ne depune lânga maia, care nu conteneşte cu mulțumirile şi ne cere să facem acelaşi lucru. Ridic ochii spre el şi îi văd cămaşa plină de noroi, îi văd zâmbetul un pic amuzat şi îndrăznesc să îi zâmbesc timid pentru o clipă.
*
Aşa am aflat cât de puternici şi de serviabili sunt liceenii. Îmi doresc să devin şi eu licean cândva, să scot copiii din noroi şi să le zâmbesc, încurajându-i.
PS: Maia ne-a dus acasă şi ne-a băgat în baie, ne-a spălat rochiţele, ne-a lipit cu prenadez săndăluţele rupte, iar tata nu a aflat niciodată, pentru că, orice aţi crede voi, maia ne iubeşte şi ne protejează mereu.
Cum am invatat sa pastrez curatenia
Frumos gest,oricum:d
Ce vremuri ! Oare mai poti vedea asa ceva ?
ooo, mi-e teama ca asta nu mai poate exista decat intr-o scriere frumoasa ca a ta!
Eeeei eu bunicute in viata n-am prins, dar m-am lamurit ca-s fiinte speciale :).
Altfel, de ce as pesimism? Bineinteles ca e plin de oameni care mai fac genul aste de gesturi. Chiar nu cred ca un barbat normal la cap poate trece indiferent pe langa patru bebeluse plangand si pana la gat in noroi. Eu unul n-as putea. Probabil insa liceanul ar putea tricou negru stil death metal, nu camasa. Vremurile astea… :)). Al meu ar fi cu Star-Wars :)).
Mi-e teama ca s-ar putea sa fiu de acord.
Frumos gestul facut de el :) nu multi ar actiona la fel
Deci voi ati inventat luptele in noroi ? Si cand te-ai facut licean nu ti se pareau mai frumosi studentii ? Si pe urma cipandelii? :))
Pardon de greseli, n-am stat sa-l verific :D
Foarte frumos! Felicitari sincere!!!
Foartee frumos :)
cu cata placere am citit aceste rânduri! cata sensibilitate si delicatete se împleteste aici printre amintiri! Superb pasaj, al copilariei… Cum trec anii!
Da, eu sunt sigura ca povestea nu este fictiva si mai mult, cred ca si astazi mai exista asemenea liceeni!
Ai sa razi, dar in primul moment nu mi-am dat seama cine era “Maia” sau “maia”… :)
N-am avut norocul ca cresc cu vreo bunica. Eu ii ziceam “măița” bunicii mele materne. Pe cea din partea tatalui meu nu am cunoscut-o.
Cat despre liceeni…sau ce credeam cand eram copii :) De fapt cred ca habar nu aveam nici macar despre liceu la varsta de cativa ani…ce sa mai spun de liceeni! Dar mi-a placut mult ce credeai tu.
Ai avut ocazia sa salvezi veun pusti, liceeana fiind? Uite ca mi-am amintit de Andreea Marin cand, intr-o emisiune, a spus “liceeanca”… ;)
frumos. Te-ai mai gandit sa scrii cartea aceea?
Buna, te contactez in legatura cu un concurs.
Vaai ce m-ai introdus în lumea aia pe care mulţi au pierdut-o 8->. Şi uite că întâmplările neplăcute din trecut sunt acum amintiri de neuitat. Mirific!
De-a dreptul impresionant, mai ales pentru un copil de cativa anisori.
Mai rar, dar sunt convinsa ca se mai pot vedea asemenea gesturi.
Multumesc, La Fee. Trebuie sa mai fie asemenea oameni… Chiar nu exista nici unul printre copiii cu care lucrezi?
Intuneric, sa inteleg ca tu nu ai risca sa iti murdaresti camasa pentru niste fetite impotmolite?
Sustin si eu ca mai exista, chiar daca sunt mai rari, chiar daca stau in umbra. Ar fi dezastruos pentru omenire ca pragmatismul sa fie dus la extrem, iar nepasarea sa fie regula de baza.
Tu ce parere ai, Raluca? Mai exista astfel de oameni?
Noi le-am inventat, apoi am trecut la cele in ciocolata. :))
Tu de unde stii? Mi-ai urmarit ascensiunea? :))
Multumesc, Aura.
Merci, Sebi.
Povestea este reala si pastrata vie in memorie, probabil special pentru clipa lansarii pe internet.
Iti multumesc pentru cuvintele frumoase.
Probabil nu as fi aflat niciodata daca nu ne spunea maia ca baiatul este licean, Totusi, nu cred ca intelegeam atunci semnificatia cvantului.
Inca mai salvez pusti, de cate ori am ocazia.
Andreea Marin… nu am avut niciodata pretentii la ea…:))
Alex, nu scriu nici o carte… Este o diferenta mare intre un articol pe blog si o carte. :))
Buna, Iulia. As prefera sa ma platesti direct, as scrie cate articole ai avea nevoie. ;)
Dupa o perioada, toate amintirile isi pierd partea dureroasa. Sa nu uiti asta!!!
Din fericire mai exista, dar din pacate foarte putini
frumos gest!
Asa este. Ma impresioneaza si pe mine, cand recitesc aceste randuri. ;)