Nu mă mai miră, dar mă face să fiu putin invidioasă dezinvoltura cu care le vorbeşte. Pentru el, nu are nici o importanţă că aceste două persoane sunt părinţii soţiei sale, că probabil s-au aşteptat cândva să fie trataţi cu deferenţă, că nu se simt confortabil în prezenţa străinilor, când ginerele lor depăşeşte măsura. Îi văd cum se foiesc stingheriţi atunci când ginerele lor răbufneşte: : “hai, bre mamă, taci din gură, că tata are dreptate!”, “bre tată, nu vezi că treaba asta ai făcut-o greşit?”, “hai, bre, mai tăceţi din gură, că mă zăpăciţi!”, “mămico, ia treci bre aici, să mă ajuţi! ce stai cu mâinile în sân?”, “du-te, tată, stai la televizor şi lasă-ne pe noi să terminăm aici, că ne descurcăm mai bine fără matale!”…

Acest bărbat nu se poartă aşa pentru că nu i-ar respecta, ci pentru că aşa îi este felul, aşa i se pare normal. Ceea ce mie îmi dă impresia de prea mare familiaritate, de obrăznicie, lui i se pare firesc. Surprinzător pentru mine este faptul că acest fel de a le vorbi socrilor îl face să pară foarte apropiat de ei. Parcă dispare acea barieră invizibilă care pe mine mă opreşte, mă face să par rece în raport cu părinţii lui Mihai. Mă uit în jur şi văd că fiecare om are un fel aparte de a se purta cu părinţii partenerului.

Văd persoane care sunt atât de respectuoase, încât par false. Văd persoane care încearcă să pară altfel decât sunt în realitate, în prezenţa socrilor. Văd persoane care îi ignoră voit, de parcă nici nu i-ar vedea. Am văzut şi situaţii în care ginerele sau nora îşi priveau socrul sau soacra de parcă le-ar fi fost duşmani de moarte. Mă uit în jur şi mă întreb dacă nu cumva ar fi fost mai bine să le spun de la început socrilor mei “mămico” şi “tăticule”, să mă port cu ei de parcă mi-ar fi fost părinţi.

Nu, nu spun că nu suntem apropiaţi, ci doar că firea mea nu îmi permite să mă port aşa cum mă port cu mama sau cu prietenii mei. Fără să vreau, fără să îmi dau seama, în prezenţa lor mă controlez mai mult, mă port de parcă ei ar fi bibelouri preţioase, mă îngrijesc să le fie bine şi le vorbesc de parcă nu ar înţelege limbajul simplu, degajat. Mi-ar plăcea să le spun pe nume, să fiu mai deschisă, mai… cum îi văd pe alţii că sunt, însă nu îmi iese. Nu reuşesc şi pace!

Am fost luată prin surprindere acum câteva luni, când o nouă prietenă a lui Ionuţ mi-a spus din prima clipă mamă şi mi-a trimit tot felul de pupici şi inimioare pe facebook, apoi m-a rugat să intru pe skype, să ne vedem. Fire veselă şi deschisă, fata m-a făcut să râd, să o îndrăgesc imediat şi să primesc aproape fără mirare primul ei “te iubesc, mama!”. Mi-am dorit să pot fi ca ea, să pot spune asemenea cuvinte fără să mă simt aiurea.

La voi cum este?