S-a apropiat de mine şi m-a mângâiat pe burta care creştea văzând cu ochii, apoi mi-a spus că îi este dor de o mâncare de cartofi, că nu a mai mâncat de când şi-a vizitat ultima dată părinţii. Ştiind că îi place cum gătesc, am plecat grăbită spre piaţă, să cumpăr ingredientele necesare. Ştiam că va fi uimit de rapiditatea cu care am răspuns solicitării. Cunoaşteţi acel sentiment, nu? Anticipezi reacţia soţului/soţiei şi îţi creşte inima de bucurie, ştiind că îl vei da pe spate, că îl vei face să se simtă special.

Piaţa plină cu tot ce şi-ar fi putut dori o gospodină. Problema era că eu nu mă încadram în această categorie. Găteam cu plăcere şi pricepere mâncare de mazăre, varză călită şi tăiam salamul în felii foarte subţiri. La asta se rezuma talentul meu culinar. Mă învârteam prin piaţa aglomerată şi mă întrebam ce punea mama în mâncărica de cartofi. Cert este că mie nu mi-a plăcut niciodată, aşa că aveam o mică scuză pentru neştiinţă. Am cumpărat un kilogram de cartofi. Mi-am amintit la timp că prin mâncare pluteau nişte fire de verdeaţă.

O mămăiţă mi-a recomandat să cumpăr o legătură de pătrunjel. Zis şi făcut! Plec din piaţă cu plasa legănându-se lângă picior. Mă trăzneşte o idee înfiorătoare! Mâncarea de cartofi a mamei era roşie. Îmi lipseşte un ingredient. Eu şi burta mea cea mare, unde stătea ascuns Ionuţ, ne întoarcem la piaţă şi cumpărăm bulion. Ajunsă acasă, mă apuc de curăţat cartofii, îi pun în apă să fiarbă şi plec la o vecină, la o cafea.

La întoarcere, cartofii erau gata fierţi. Gândesc, rememorez, calculez şi ajung la concluzia că mama punea şi sare în mâncare. Pun sare, pun câteva linguri de bulion, toc pătrunjelul, îl arunc în cratiţă, sting focul şi îl chem pe tatăl lui Ionuţ la masă. După prima înghiţitură se ridică în picioare, mă priveşte fix, iese din bucătărie, scuipă, se întoarce şi mă întreabă:

-Ai mai făcut vreodată mâncare de cartofi?

Mă trimite la vecina, să o chem pentru două minute. Îi dă să guste din mâncare. Unde este groapa, să intru în ea de ruşine? Râdeau de mine şi de mâncărica mea! Îmi calc pe inimă şi gust. ORIBILĂ! Nu mâncasem niciodată ceva mai nasol. Înainte de Paşte m-a sunat acea vecină, să îmi spună că fetiţa ei i-a gătit o mâncare care semăna bine cu a mea. Iar am luat foc de ruşine, deşi a trecut atât de mult timp de atunci. Cum ea nu găteşte mâncare de cartofi, şi-a dus fetiţa la un restaurant in suceava, unde s-au mutat, pentru a-i arăta ce gust trebuie să aibă mâncarea aceasta.

De la prima mea mâncare de cartofi şi până acum am mai gătit de vreo trei ori aşa ceva, folosind o reţetă din cartea de bucate şi mereu am dat-o căţeilor de la bloc. Nu am avut curaj să stau lângă ei, să văd dacă o mănâncă. :))