S-a apropiat de mine şi m-a mângâiat pe burta care creştea văzând cu ochii, apoi mi-a spus că îi este dor de o mâncare de cartofi, că nu a mai mâncat de când şi-a vizitat ultima dată părinţii. Ştiind că îi place cum gătesc, am plecat grăbită spre piaţă, să cumpăr ingredientele necesare. Ştiam că va fi uimit de rapiditatea cu care am răspuns solicitării. Cunoaşteţi acel sentiment, nu? Anticipezi reacţia soţului/soţiei şi îţi creşte inima de bucurie, ştiind că îl vei da pe spate, că îl vei face să se simtă special.
Piaţa plină cu tot ce şi-ar fi putut dori o gospodină. Problema era că eu nu mă încadram în această categorie. Găteam cu plăcere şi pricepere mâncare de mazăre, varză călită şi tăiam salamul în felii foarte subţiri. La asta se rezuma talentul meu culinar. Mă învârteam prin piaţa aglomerată şi mă întrebam ce punea mama în mâncărica de cartofi. Cert este că mie nu mi-a plăcut niciodată, aşa că aveam o mică scuză pentru neştiinţă. Am cumpărat un kilogram de cartofi. Mi-am amintit la timp că prin mâncare pluteau nişte fire de verdeaţă.
O mămăiţă mi-a recomandat să cumpăr o legătură de pătrunjel. Zis şi făcut! Plec din piaţă cu plasa legănându-se lângă picior. Mă trăzneşte o idee înfiorătoare! Mâncarea de cartofi a mamei era roşie. Îmi lipseşte un ingredient. Eu şi burta mea cea mare, unde stătea ascuns Ionuţ, ne întoarcem la piaţă şi cumpărăm bulion. Ajunsă acasă, mă apuc de curăţat cartofii, îi pun în apă să fiarbă şi plec la o vecină, la o cafea.
La întoarcere, cartofii erau gata fierţi. Gândesc, rememorez, calculez şi ajung la concluzia că mama punea şi sare în mâncare. Pun sare, pun câteva linguri de bulion, toc pătrunjelul, îl arunc în cratiţă, sting focul şi îl chem pe tatăl lui Ionuţ la masă. După prima înghiţitură se ridică în picioare, mă priveşte fix, iese din bucătărie, scuipă, se întoarce şi mă întreabă:
-Ai mai făcut vreodată mâncare de cartofi?
Mă trimite la vecina, să o chem pentru două minute. Îi dă să guste din mâncare. Unde este groapa, să intru în ea de ruşine? Râdeau de mine şi de mâncărica mea! Îmi calc pe inimă şi gust. ORIBILĂ! Nu mâncasem niciodată ceva mai nasol. Înainte de Paşte m-a sunat acea vecină, să îmi spună că fetiţa ei i-a gătit o mâncare care semăna bine cu a mea. Iar am luat foc de ruşine, deşi a trecut atât de mult timp de atunci. Cum ea nu găteşte mâncare de cartofi, şi-a dus fetiţa la un restaurant in suceava, unde s-au mutat, pentru a-i arăta ce gust trebuie să aibă mâncarea aceasta.
De la prima mea mâncare de cartofi şi până acum am mai gătit de vreo trei ori aşa ceva, folosind o reţetă din cartea de bucate şi mereu am dat-o căţeilor de la bloc. Nu am avut curaj să stau lângă ei, să văd dacă o mănâncă. :))
Calesc putina ceapa cu usturoi, apoi pun cativa carnaciori picanti apoi adaug si niste rosii, apoi pun apa si cartofii si cateva felii de morcov. Las putin pe flacara apoi pun la cuptor pana e gata:) La sfarsit adaug marar. Este o mancare de cartofi foarte gustoasa. Nu stiu daca fac bine ce fac ca eu nu gatesc dupa retete, gatesc dupa ureche:))))
Haha, exact asa am patit eu cu ceea ce s-a dorit a fi o mancarica de cartofi mai complexa, caci ii pusesem si niste pipote si inimi de pui. De atunci n-am mai facut niciodata combinatia aia, pentru ca sunt convinsa ca nu mi-ar reusi niciodata :))
Păi dacă stau să mă gândesc oricum mazărea şi varza călită sunt mult peste mâncarea de cartofi… mai ales dacă este şi cotlet alături. Apropo da’ cartofii prăjiţi nu-s tot mâncare de cartofi? ;) :D
Cam mitocan zau asa! Ca doar nu aveai in gene cum sa gatesti mancare de cartofi. In loc sa zica saruta-mana ca te-ai nevoit in piata pentru el… Ei as ramane mut sa mi se faca asa onoare si categoric cand mi se intampla sunt cazut in find de gratitudine… Clar, votez cu Mihai!
M-ai amuzat, dar sa stii ca nu-i capat de tara :)
Frumoasa întâmplare …. cam la fel cu ce a ”creat” soțul meu când a trebuit să pregătească masa pentru vreo 7 persoane (doar familia, flămândă după o zi la vie). El zice că era borș cu legume …. dar, de fapt, a ”fiert” legumele în borș până a devenit un fel de mâncărică … apoi, ca să dea și lovitura de grație, a mai pus și niște ou – că știa el că se mai drege borșul cu ou …. Noi flămânzi am cam mâncat, printre râsete și aprecieri …Foarte scump el: Dacă nu vă place, nu mâncați! Oricum altceva nu este de mâncare :) :)))
Din greşeli învaţă omul, chiar şi să gătească :)
:))
In drum spre piata trebuia sa iei o carte de bucate ! :)
ei las’ ca incet incet s-a rezolvat , nu ????
Toti am avut (inceputurile) erorile noastre culinare. Unii încă excelăm ! =))
Mi-ai amintit de tata care a facut candva un sos… L-a umplut de faina :) Ca vazuse el la mama ca punea si putina faina ;) El pus putin mai multa :)
Eu am “excelat” la supa de varza. Am pus atata varza ca a trebuit sa mai mut intr-o oala cand a inceput sa fiarba si din a doua am mutat varza si in a treia…N-am avut mai multe ochiuri la aragaz ca mai puneam! Bineinteles ca n-a mancat nimeni.Cred ca de-asta e buna supa de varza in cura de slabire, ca n-o mananci!:))
Te consoleaza cu ceva ideea ca eu si acum, afum si banalul pilaf? Si nu il am pe Ionut in burta..:)
Ce coincidență bizară… Tocmai azi, când am citit cum ai făcut mâncare de cartofi, am gătit și eu același lucru. Oricum, când m-am măritat, acum 23 de ani, n-am știut nici eu să fac decât cartofi pai, pâine cu ou, ochiuri și… supă de fasole. Dar găteam cât pentru 4, câți eram acasă (au mâncat săracu Luci cu Geto, primul nostru câine, o săptămână supă de fasole). 😁 Noroc cu Luci, el a terminat liceul la bucătar – ospătar – barman, așa că pot spune că de la el am mai învățat câte ceva (ei, să nu crezi că acum sunt expertă, nici pe departe). Dar dacă îmi iese o mâncare bună, Luci mă “laudă” : asa mâncare bună ai făcut de zici că am făcut-o eu! Ador cum scrii! M-am mai “plimbat” pe blogul tău, dar este prima dată când îmi las amprenta. Pupici! 😍