Astăzi (3 decembrie 2017)… este o zi ciudată, cu program dereglat pe motiv de serviciu. După o săptămână lucrată în schimb de noapte, aseară am adormit la ora 20. Spre marea noastră uimire, ne-am trezit la miezul nopții, după doar patru ore de somn. Mă simt odihnită și cu chef de treabă. Ar fi niște vase de spălat, dar prefer să scriu pe blog în jurnalul de femeie simplă – pagina 112. Tocmai am descoperit că, în urmă cu patru ani pe această vreme, îmi făceam planuri legate tot de împodobirea casei pentru sărbătorile de iarnă. Pauză de o oră.

Mă gândesc… că trezirea noastră ciudată, la miez de noapte, ar putea fi considerată un semn. Exact în acel moment socrul meu se stingea, în liniște, în căsuța pe care a iubit-o atât de mult.

Sper… ca sotul meu să treacă cu bine prin această încercare. Nu l-am putut însoți în țară, căci, luat din scurt, biletul lui de avion ne-a costat 400 de lire. Este de preferat să folosim banii rămași pentru cheltuielile ce vor urma.

În casă… am răscolit cu înfrigurare în căutarea codului ce mi-a fost dat de la bancă. Până acum am făcut numai tranzacții online, așa că prima nevoie de bani lichizi m-a prins nepregătită. În mod ironic, după ce m-am folosit de cardul copilului am găsit și codul meu. Pauză de o zi.

Pisicile mele… vor avea o surpriză uriașă când îl vor vedea pe “tati” la ușă. Îmi este inima împărțită între două emoții puternice, felurite: durerea de a fi pierdut un om bun, pe care l-am apreciat și respectat întotdeauna, un om care s-a stins mult prea devreme, și bucuria de a “revedea”, prin ochii soțului meu, pisicuțele de care îmi este atât de dor.

Câinele meu… nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă. Ne simte agitați și asta îl dă peste cap. Mă grăbesc să termin de scris pentru a-l scoate la o scurtă plimbare, ca mai apoi să plec la serviciu. Pauză lungă. Continuarea în 9 decembrie.

Prin Ploieşti… i s-a părut soțului meu tare urât. Preotul și groparii au negociat cu soacra mea niște prețuri. De cum a început cumnata mea să plângă și să strige “uite, tată, a venit băiatul tău din Scoția să te vadă!”, prețurile s-au dublat. Doar acasă la noi era cald și bine. Brad împodobit, pisicuțele, grase și frumoase, cocoțate în el, curățenie ca în farmacie, oameni simpli care l-au tratat ca pe un rege.

Prin blogosferă… nu am mai trecut, însă vă pot povesti că la serviciu m-am ales cu o coastă fisurată și că m-am drogat cu un ibuprofen. Detalii într-un articol viitor.

Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… să ne decidem ce vrem de la viață. Moartea socrului meu și faptul că am revăzut pisicuțele (Mihai “pe viu”, iar eu în poze și filmulețe) ne-au cam dat peste cap și ne-au făcut să ne întrebăm ce căutăm în îndepărtata Scoție. Din păcate (sau din fericire?), nu simțim nevoia de a ne întoarce în România. Suntem confuzi, ne căutăm calea…

Un citat/proverb favorit… “Am rătăcit pe drumul vieţii mult timp, căutând poteca potrivită, cea care să mă ajute să urc spre locul la care visasem dintotdeauna. Când nici nu mă mai aşteptam, mi-a apărut sub ochi ea – frumoasă, asfaltată, aglomerată. Dacă braţele mele ar fi fost destul de lungi, aş fi îmbrăţişat-o strâns, într-un acces de sinceritate şi dragoste absolută, necondiţionată.” – Poteca mea

O fotografie preferată… Mușchiul crescut sub pod m-a dus cu gândul la harta lumii. Astăzi dau o fugă până acolo, închid ochii și pun un deget pe zid, ca o promisiune pentru viitor.