Într-una din puţinele zile în care ne-am nimerit la masă, amândoi cu chef de glume (pe seama celuilalt), mă mănâncă limba şi îi spun lui Ionuţ că deja visez la ziua în care voi sta cu Adriana în camera ei, cu ochii pe fereastra imensă, cu pisica în braţe, bând un ceai şi povestind. Se uită mirat la mine şi îmi spune că nu s-ar fi aşteptat să mă audă spunând că vreau să stau cu pisica, în loc să mângâi vreun câine. Se întâmpla înainte de a fi venit frigul (cu tot ce i-a adus el Adrianei)…

Din vorbă în vorbă îi povestesc băiatului că visul meu în adolescenţă a fost să am o cameră, doar o cameră, dar să fie la mansardă. Să aibă o fereastră mare în perete sau un luminator pe acoperiş, să pot privi afară din patul aşezat pe un perete înclinat. Să urmăresc stropii de ploaie cum se preling pe la fereastră, să văd cum ninge cu fulgi mari, să văd când soarele răsare. Iar m-a privit băiatul meu pentru o clipă, apoi a început să râdă.

Asta se poate rezolva uşor, că tot avem canapeaua din sufragerie lângă geamul care e destul de mare. Îţi mai lipseşte doar un perete înclinat, care să te separe de restul casei. Cu un carton rezolv problema într-un minut şi-ţi fac mansardă! Râd şi îi spun că toţi cei care ne vor vizita vor crede că am ceva la mansardă. Râde şi el şi îmi răspunde că toţi cei care ne vor vizita se vor convinge că am ceva la mansardă.