Mi-e mintea goală, de parcă a fost ninsă de mult prea iubita (sau hulita) zăpadă ce albește totul în jur de câteva zile. Mi-e mintea obosită, de parcă, fără astâmpăr, ar fi trecut de la flotări la abdomene și înapoi. Mi-e mintea foaie albă, pe care nici punct, nici virgulă nu vrea să se aseze. Mi-e mintea văpaie arzând în interior și pârjolind tot ce îi iese în cale. În urma mea rămân, atinse de arsură, vechi idei nefolosite, vechi dorințe neexprimate, vechi nemulțumiri ascunse.

Nu îmi pun întrebări. Nu își au rostul. Știu că oboseala m-a făcut astăzi dimineață să stau, precum un lunetist, pitită la un colț de viață. Așteptam să-mi cadă în gheare muritori de rând. La cea mai mică greșeală îi taxam, oferindu-le un glonț rapid și înfierbântat, care îi liniștea subit. De fapt, nu aveam nimic cu ei. Pur și simplu erau în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Poate că mă credeau până mai ieri un slab lunetist, sau poate nu credeau că voi avea curaj să trag. Se înșelau!

Oare când vor învăța oamenii că mâța blândă zgârie rău? Când vor învăța că trebuie să își vadă întâi bârna din ochiul lor și abia după aceea și paiul din ochiul altora? Nu, nu voi consuma gloanțe pe oricine. Să nu își facă iluzii cei ce stau cu pistoalele pregătite de ripostă. Viața este prea scurtă pentru a-mi permite să risipesc minute prețioase cu clovni ascunși sub farduri albe. Mi-e mintea văpaie. O las să ardă și prind în pumni jăratic. Ghiciți ce vreau să fac cu el!