Angela se juca printre florile din curte, supravegheată îndeaproape de cel ce îi fusese oferit drept sprijin. În ciuda problemelor ei, erau mulţi cei ce o iubeau nespus de mult. Se juca singurică, îşi lălăia cântece şi alerga prin praful de pe alee, urmărind bondarii şi fluturaşii ce se plimbau din floare în floare. Uliţa satului răsuna de chiotele copiilor, de râsul lor cristalin, de joaca lor plină de voie bună, însă Angela se prefăcea că nu aude. Nu mai ieşea de mult din curte, nu mai încerca să se apropie de ceilalţi copilaşi.
Erau atât de răi şi o durea atât de tare răutatea lor! O izgoneau de la porţi, râdeau de câte ori vedeau că i se prelinge saliva în barbă, că dă prea tare din mânuţe, că ochişorii i se mişcă puţin cam haotic în cap. Unii au lovit-o, alţii i-au strigat că nu se joacă cu retardaţii, fără să îşi dea seama cât de tare dureau vorbele lor. Angela ştie că este retardată, că nu va merge nicicând la grădiniţă sau la şcoală, că singurele ei prietene vor fi florile şi pisicuţele, că mama nu are bani pentru jucării. Vede mereu lacrimile ascunse din ochii părinţilor şi încearcă să le zâmbească plină de curaj.
Spre amiază, nori negri s-au adunat deasupra satului, întunecând cerul, iar mama a venit în fugă la Angela. A luat-o de mânuţă şi a băgat-o în casă, ştiind că va veni o furtună puternică, aşa cum doar în plină vară se poate întâmpla. Fetiţa încearcă să îi explice mamei, în limbajul îngreunat de boală, că vrea să iasă afară, în curtea unde fluturaşii au rămas singuri. Saliva îi udă buzele şi copila plânge, plânge de teamă că dragii ei fluturaşi vor păţi ceva. Mama înţelege şi o îmbracă bine (ar dura prea mult dacă ar lăsa-o să se îmbrace singură). Îi da o umbrelă şi o lasă în curte, unde ştie că îngerul păzitor va avea grijă de ea.
În aer s-a ridicat un miros plăcut, un amestec de iarbă crudă, cu pământ umed şi proaspăt spălat de lacrimile cerului, completat de parfumul inconfundabil al florilor despre care mama i-a spus că se numesc Mâna Maicii Domnului. Copila le iubeşte pentru că au un nume frumos, numele celei ce are grijă de copiii pământului, le iubeşte pentru că şi ele iubesc viaţa, pentru că se caţără pe zidurile casei, le iubeşte pentru că sunt dulci şi aromate. Trage aer adânc în piept, aproape fericită…
Micuţa Angela merge cu paşi mari spre grădină, spre florile ei multiubite. Le vede trântite la pământ de vijelie şi le atinge cu delicateţe, încercând să le ridice. Ploaia răpăie pe acoperişul casei. Copila se opreşte în loc, urmărind fascinată cum praful izbit de picăturile mari se ridică de la pământ pentru o clipă, ca mai apoi să cadă supus. Atinge cu un degeţel pământul ud şi parcă simte fericirea lui, fericirea de a fi scăpat de seceta prelungită. În acea clipă zăreşte cu coada ochiului fluturaşul. Zboară săracul dezorientat, neştiind încotro îi este casa, neştiind unde să se adăpostească. Angela întinde umbreluţa spre el, încercând să îl protejeze de stropii mari ce l-ar fi putut u_ide.
Furtuna creşte în intensitate, întunericul este tot mai dens, aleile sunt inundate, iar tunetele şi fulgerele tot mai aproape. Angela nu îsi mai dă seama de nimic din ceea ce este în jurul ei. Nu simte că ploaia îi udă ochişorii, nu aude şi nu vede urgia abătută asupra satului. Grija ei se îndreaptă doar asupra micului fluturaş, pe care îl va proteja orice ar fi. Deodată, în liniştea de o clipă, în acel moment de acalmie, un tunet bubuie aproape de locul în care era Angela şi un fulger luminează aleea şi parcă reuşeşte să o trezească la realitate.
A fost la un pas de moarte, a fost la un pas de a fi atinsă de fulgerul luminos. Dar îngerul ei păzitor a ocrotit-o iar, luând asupra sa puternica descărcare electrică. El nu păţeste nimic niciodată. Ca orice înger păzitor, şi inorogul negru ce i-a fost dat Angelei este nemuritor. A urmărit-o pas cu pas şi s-a apropiat doar când a fost nevoie. Copila îi zâmbeşte şi ochii îi aleargă iar haotic. E încântată că a reuşit să ducă fluturaşul la adăpost, că are un înger ce o fereşte de necazuri, că o vede pe mama venind în fugă, îngrijorată din cauza ploii de vară.
Acestă poveste mi-a fost inspirată de un articol citit ieri, un strigăt de durere şi revoltă al unei mame de copil retardat.
am citit şi eu povestea ieri. şi am amuţit. folosim uneori în limaj cuvinte care, în miezul lor dor mai mult decât ne imaginăm. strigătul acelei mame este … este de nespus. :(
Frumoasa poveste si trista in acelasi timp . Nu cred ca mai e ceva de spus.
Lacrmile se amestecă firesc cu ploaia acestor zile de vară…Frumos și trist și adevărat.
Acum câțiva ani (destul de mulți) am predat desen, timp de câteva ore, în cadrul unui program deschis anume pentru copiii cu probleme, copii care te impresionează enorm prin bunătatea și lipsa lor de agresivitate. Se uitau cu atâta dragoste le ceea ce desenam pentru a le arăta ca model, mă îmbrățișau, mă priveau cu oarecare nesaț, parcă mulțumindu-mi că exist, pur și simplu. Nu i-am uitat, am mai trecut pe la ei, dar se atașează atât de tare de cei care le răspund cu bunătate, încât coordonatorii programului m-au rugat să vin mai rar, deoarece nu e sănătos pentru dragii de ei să fie atât de atașați.
Acești copii sunt incapabili de gesturi urâte, de sentimente negative, au o inimă prea mare pentru lumea asta rea. Și au o sensbilitate deosebită.
Emoționant e puțin spus c-ai scris, Vienela dragă! Și mulțumesc că ți-ai făcut timp pentru parfumata noastră poveste! E un câștig fiecare scriere a ta, cu atât mai mult cu cât povestea e tot mai rară, din lipsă de timp. Duminică liniștită! :)
Atat am putut sa gandesc citind: Sa imi fereasca Dumnezeu copilul de problema asta.
Incredibila mai e durerea de mama. :(
Are ceva cutremurător, ca şi articolul care te-a inspirat.
Oamenii tind sa fie mai empatici cu defectele fizice decat cele psihice. Adica o problema fizica poate genera chiar valuri de simpatie, grija si atentie, dar una psihica/neurologica (nu ma refer neaparat la retard psihic, dar si la comportamente un pic iesite din comun) produce teama si respingere. Imi inchipui ca e o reactie bazala, reflexa, aflata adanc implantata in specie si care isi avea utilitatea pe la inceputul societatii umane. Desigur ca, precum orice comportament e o reactie educabila, dar e complicat. Intai trebuie sa ai o societate receptiva la genul asta de educatie. Asta inseamna de regula o societate suficient de dezvoltata economic unde indivizii isi pot permite sa fie altruisti.
Cat despre copiii care resping alti copii cu probleme.. pai copiii sunt in plina “educare”. Vor reactiona ca cum le dicteaza genele speciei. Adica, in mare si cu mici exceptii, vor respinge copiii care nu aduc un avantaj/aport grupului. E nevoie de timp, rabdare si multa educatie ca sa faci un copil sa fie altruist. Copiii sunt eminamente egoisti si centrul propriul lor univers fiindca asa e normal sa fie. Ei, etologic vorbind, au grija propriei supravietuiri adica sunt cel mai important individ pentru ei. Pe cand, un adult, are grija progeniturii pe langa grija personala, iar un barbat are si grija progeniturii si a femeii/femeilor lui. Adica, altruismul se invata cu varsta. Copiii sunte setati sa supravietuiasca. Nu sa fie altruisti cu alti copii/adulti care le-ar puta cauza un potential dezavantaj.
Sigur acum, in teorie cu societatea si educatia noastra ar fi trebuit sa ne indepartam de la reflexele de specie, pe de alta parte, cum spuneam asta cere educatie din greu. Si o societate care sa nu fie la limita subzistentei. Umanii sunt altruisti DOAR cand le e bine. Iar copilasii au nevoie sa-l invete. Asta facem noi, de aia ii educam. In speranta ca vor deveni adulti altruisti si responsabili cu cat mai multe sanse de a supravietui competent si bine. Ca si un copil standard, un copil cu dificultati e integrare (fie ca e retard neuro-motor, sau Asperger sau mai stiu eu ce), trebuie sa invete sa se descurce in societate asa cum e ea. Nu sa astepte sa se schimbe societatea pentru el fiindca asta se intampla muuult prea lent si nici macar nu e sigur ca de fapt se va intampla (e prea dependent de conditiile socio-economice, care de multe ori nu-s previzibile). Sigur, ca si pe un copil normal, un parinte poate incerca sa-l protejeze. Probabil fara prea mare succes. Dar genul asta de articole din pacate sunt inutile. Fiindca nu ating publicul care trebuie educat. Ci pe ala care e educat deja. De aia tot baga americanii prin seriale si filme persoane cu “dificultati”. Fac educatie de masa. Vor sa-i invete si obisnuiasca pe cei mai saracuti cu educatia cum e frumos si bine sa te comporti cu cei mai putini norocosi decat ei. Si merge. Dar dureaza extrem de mult. Tu si doamna tintetiti pe bloguri public deja educat.. Pai noi suntem de acord cu tine! Problema e cum educi consumatorii de pizdeli care contin “restardat” in text. Ca aia nu citesc aici. Ma rog, cu exceptia lui Alin, dar ala nu e educabil ca e prea prostovan.
Încă am fiori pe șira spinării gândindu-mă la ce poate fi în sufletul acelei mame. Și în alte suflete, ale altor mame… Am crezut că eu pot să-mi pun dragostea față de pruncii mei în cuvinte, dar mama asta mi-a arătat că habar n-am. Declarația aia, care merită citită de toată lumea, către fiul ei, e cea mai frumoasă bucată de text pe care mi-au căzut ochii.
Tu trebuie să scrii povești. Ai un ochi fin, sufletul mare și personajele tale prind viață. Imaginea aceea cu fetița, umbrela și fluturele este o frumusețe. Mi-s emoționată și gata! Mulțumesc!
E un copl cu nevoi speciale. N-are cine să i le satisfacă.
Am avut în şcoala generală un colega aşa.
Nimeni nu s-a purtat rău cu el, dar nici nu l-am prea ajutat.
Impresia mea era că părinţii lui au grijă de el. Era mai puţin sociabil.
Am citit ieri articolul la care faci referire și m-a impresionat foarte tare. Așa cum mă impresionează și al tău. Cred că este cumplit pentru o mamă să se lupte cu boala unui copil, dar mai ales cu prejudecățile celor din jurul ei.
Din păcate, am şi eu o asemnea pacientă. E uluitoare dăruirea părinţilor ei, care fac toate eforturile ca micuţa să recupereze cât de cât din handicapul ei şi să se apropie de normalitate.
Nici nu ştiu ce să simt, admiraţie pentru modul în care ai expus povestea copilei sau trsteţe pentru un biect copil şi pentru nişte părinţi neputincioşi.
E păcat că în 2013 sunt prea puţini oameni cărora le pasă de aceşti copii, sunt prea puţini cei care fac ceva pentru ei şi prea puţini care le acordă o şansă (de la o simplă vorbă bună, la prietenie sau chiar oferirea unui loc de muncă)
Ce poveste frumoasa <3 sa stii ca m-ai emotionat Vienela. De fiecare data ma uimesti cu povestile tale
Am citit şi eu articolul de ieri. E surprinzător şi te lasă fără cuvinte. Foarte emoţionantă povestea ta.
Trist de reala aceasta poveste. Si chiar de au retard copiii/oamenii mari toti simt, au sentimente si inteleg ca lumea nu e deschisa sa-i primeasca. Am niste vecini care au un copil cu handicap, de fapt copilul s-a transformat intr-un tanar de vreo douazeci si de ani. Din pacate parintii l-au neglijat total, nu l-au dat la nici o scoala, dar baiatul e foarte destept, se pricepe la tehnica chiar daca n-a facut deloc scoala. E trist sa-i vezi cum se chinuie, neacceptati de societate.
Copiii aceștia nici măcar nu se supără pe cei care îi jignesc și-i lovesc…
Cate resurse de sensibiltate gasesti si ne oferi in randurile tale! De fiecare data sunt uimita!
Nici nu stiu cum sa scriu si ce sa scriu. Fiindca mi-e teama ca ceea ce-am sa scriu va fi interpretat ca o lauda de sine…
Am eu insumi pe cineva cu handicap de care am grija, de 8 ani i-am devenit tutore legal. Nu mai e copil decat din punct de vedere fizic…in rest…
Nu vorbesc despre asta fix din motivul de mai sus. Asa ca sunt una dintre persoanele care inteleg foarte bine despre ce este vorba. Nu spun mai mult, n-are sens.
Doar ca e greu. Stiam si eu despre articolul acela. L-am vazut postat de Hapi…
Ai scris frumos, Vienela. Ca de obicei. Cu sufletul.
Mulțumesc…
Cum de am trecut pe la tine fara sa las un gand? Uneori ingerii traiesc pe pamânt. Nu pot spune nimic in plus. Lucru rar la mine,dar nu am cuvinte.Deloc.
Am dat şi eu peste articolul acela. Am plâns de mi-au sărit ca(ra)pacele! Atât de mult îmi doresc să nu mai fim răi, noi oamenii. Dar cum să facem, cum?
Povestea ta a echilibrat în mine, ceea ce amintirea articolului a răsturnat…