Când mi-a spus că ar vrea să își încerce norocul în Anglia, primul meu impuls de mamă care dorește binele fiului său a fost să îi dau un șut în dos, să prindă viteză, să scape de aici. M-am zbătut să îi pregătesc tot ce am crezut că i-ar putea trebui în Anglia (în limita posibilităților, desigur), astfel încât prima perioadă, cea mai grea, să nu i se pară dificilă, să nu îl sperie. Mai mult decât mine, copilul a avut inima cât un purice la gândul că voi rămâne singură și voi suferi de dorul și de grija lui. L-am asigurat că asta nu se va întâmpla, că sunt puternică și pot face față plecării lui.

Știți filmele în care părinții transformă camera copilului plecat de acasă într-un soi de muzeu în care nu intră decât să șteargă praful și să lăcrimeze privind fotografiile? Ei bine, încep să le înțeleg, deși până ieri mi se păreau exagerate ori de-a dreptul ridicole. Nu îmi vine să arunc nici măcar șervețelele în care copilul meu și-a suflat mucii noaptea, înainte de a pleca la aeroport.

Am așteptat cu nerăbdare primele lui impresii de după sosirea în Anglia. M-a amuzat faptul că iar a adormit în avion, prinzând astfel numai decolarea și aterizarea. Orașul din apropierea Londrei unde va locui i s-a părut tare drăguț. De asemenea, a fost impresionat de aerul curat găsit acolo. L-am întrebat dacă nu cumva confundă aerul rece cu aerul curat și răspunsul m-a făcut să râd:

-Nu confund nimic. Este un aer minunat aici, probabil pentru că sunt mai mulți copaci decât oameni.