Nu reţin exact cât timp trecuse de la revoluţie, dacă a fost imediat după, dacă trecuse un an sau o zi, ştiu doar că ne-a luat pe nepregătite şi ne-a cucerit de la primele acorduri. Încă mai mergeam la chefuri prin vecini, încă  mai eram înconjurată de oameni calzi, buni de pus pe rană, dar şi dornici de distracţii până târziu în noapte. Înclin totuşi să cred că s-a întâmplat atunci, după revoluţie.

Eram în casa unei prietene, unde ne adunam zilnic să jucăm rummy. Televizorul era aprins, dar nimeni nu îi acorda importanţă. Toţi priveau în jos, la tablele pe care erau înşirate piese ce trebuiau sortate, ordonate şi mai tarziu coborâte pe masă. Din când în când, atenţia ne era atrasă de câte un “am dat jos”, “m-am coborât” sau “dublă mică”. Cineva povestea o întâmplare oarecare, pe care toţi au uitat-o în clipa când s-au auzit de la televizor primele acorduri ale Lambadei.

Era ceva nou. Era un stil muzical cum nu mai auzisem. Dansul ni s-a părut fermecător. Stăteam toţi cu ochii lipiţi de televizor şi probabil toţi gândeam că este excitant şi greu de executat, deşi cei din videoclip păreau că se mişcă natural, atât de uşor, cu atâta lejeritate.  La un moment dat, una dintre fetele din cameră a vrut să încerce. Băieţii dădeau din colţ în colţ, deşi se putea citi pe chipurile lor dorinţa de a sta aproape de o fată care să îşi mişte fundul în acel ritm. Bine-nţeles că nici una dintre noi nu a reuşit, cel puţin nu în acea seară, dar pariez că băieţii au plecat mulţumiţi la casele lor. :)

Pe atunci nu lua nimeni lecţii de dans decât dacă dorea să treacă la profesionişti şi nimeni nu citea bloguri de genul celui de la scoaladedans.info, ca să afle amănunte despre această artă sublimă, care te poarte duce într-o clipă în lumi paralele, unde nu îţi mai pasă că eşti cam grăsuţă, că te strâng pantofii, că ţi se ridică puţin fusta sau că partenerul te strânge cam tare de mijloc. Dacă aş avea acum o fetiţă, probabil că dansul ar fi unul din domeniile pe care i le-aş recomanda.