Prima victimă

Mi-a fost prea lene să mă îmbrac “de stradă”, așa că am preferat să îl scot pe Bruno în curte. Părea o dimineață de primăvară ca oricare alta. Soarele orbitor deja lumina zările, iarba albită de bruma groasă gemea sub pașii noștri, păsările ciripeau pe tonuri diferite, în funcție de specie, sex și dispoziție. Eu poluam atmosfera cu o țigară. Câinele alerga liber, supravegheat doar de privirea mea atentă.

Nu am reușit totuși să fiu destul de vigilentă, probabil pentru că nu mi-am imaginat nici o clipă că Bruno ar putea deveni vânător în propria curte. L-am văzut adulmecând pe sub niște frunze. Se învârtea în jurul lor, trăgea cu ghearele, mirosea iar. M-am apropiat, curioasă, căci luase poziția de atac. Când am ajuns la doi pași de el, a zbughit-o spre gard. S-a oprit la fel de brusc cum pornise. Fălcile i se mișcau de parcă încerca să mestece.

Din gură îi ieșea un firicel gri. “Dă jos, Bruno! Nu e voie!”, am strigat, deodată speriată. M-a ascultat, deși în ochi i se citea regretul. A căscat botul și a lăsat să alunece spre pământ un șoricel. Cu doar câteva clipe înainte fusese viu, se bucurase de mirosul pământului reavăn și de căldura darnicului soare. Acum stătea cu ochii ca două mărgele negre îndreptați către cerul fără o pată, de parcă reproșa lumii nedreptatea ce i se făcuse.

În inima mea, mândria de a-mi vedea odorul că își urmează menirea se lupta cu mila pentru bietul animăluț care se nimerise în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Am rămas de piatră, ca nu cumva Bruno să creadă că îl încurajez să repete gestul. Această primă victimă sper să fie și ultima, căci mărgeluțele pline de reproș încă mă urmăresc. Dar trebuie sa fiu atenta, pentru ca Bruno tot da tarcoale magaziei vecinului, unde probabil se adapostesc si alte mici fiinte.