Stăteam ascunsă sub masă, printre picioarele unor oameni gălăgioşi. Pe unii îi cunoşteam, erau colegii tatălui meu, pe alţii îi vedeam pentru prima dată. În jurul meu mirosea puternic a mâncare şi alcool. Nu ştiu dacă localul chiar era slab luminat sau dacă am rămas cu această impresie din cauza fumului de ţigară şi a feţei de masă ce îmi umbrea adăpostul. Urmăream cu atenţie cum fibra lemnului din care erau lucrate scaunele urca şerpuit, cum pietricele din mozaicul podelei îşi trăiau viaţa veşnică încrustate în cimentul rece, cum pe o anemică rază de soare dansau mii de particule de praf, cum şiretul unuia dintre pantofii de sub masă tresarea în ritmul respiraţiei mele. 

Atunci a apărut nea Radu. Masiv, cu burta mare, cu o vestă maro descheiată, cu vocea puternică, dar blajină. Mi-a dăruit un zâmbet sincer şi ceva dulce. Nu ştiu dacă era ciocolată, bomboană sau altceva. Am reţinut doar strălucirea ochilor săi şi blândeţea cu care îmi vorbea. Omul acela mă iubea. Îmi confirmau acest lucru fiecare literă pe care o rostea, fiecare adâncitură a chipului său ridat şi fiecare gest pe care îl făcea. Ştiam că mi-ar fi dat orice, chiar şi coarnele de cerb ce împodobeau arcada cârciumii sale, dacă le-aş fi cerut. L-am prins de mână şi l-am întrebat dacă este prietenul meu. Ochii îi înotau în lacrimi când a rostit magicul DA.

Este prima mea amintire. Prima amintire pe care o am despre mine. Nici măcar nu sunt convinsă că este amintirea mea. Aveam doar doi ani. Aş fi putut păstra toate cele de mai sus în memorie? Nu cumva mi le-am imaginat ascultând poveştile părinţilor mei? Oare aşa arăta cârciuma sau chiar nea Radu? Până la urmă, are vreo importanţă? Îmi place să cred că nu. Prefer să îmi spun că aceasta este prima mea amintire, poate pentru că niciodată nu l-am revăzut pe nea Radu din Alexeni, poate pentru că scena încă este proaspată în mintea mea, poate pentru că îmi este tare dragă…